90 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu. A descris moartea, în ultimele momente: „Verde rece!”. Cine a fost femeia care l-a „vindecat” de alcoolism”

90 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu. A descris moartea, în ultimele momente: „Verde rece!”. Cine a fost femeia care l-a „vindecat” de alcoolism”

Se împlinesc 90 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu, poetul care voia să aducă în lume o „picătură de sensibilitate”.

Crimă cu premeditare! Ploieştenii, ucişi de marii poluatori sub privirile nepăsătoare ale autorităților plătite SĂ TACĂ! CAMPANIE Phonline.ro şi Observatorulph.ro

Nichita Stănescu este unul dintre cele mai importante modele ale poeziei românești din secolul XX, alături de George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga și Tudor Arghezi. Astăzi, 31 martie, se împlinesc 90 de ani de la naşterea acestuia.

Primarul Volosevici a dispus depunerea celui de al doilea proiect cu finanțare europeană pentru creșterea eficienței energetice a CET Brazi

90 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu

Teroare în Păuleşti! Un urs umblă nestingherit prin comună, în timp ce primarul „Tudorică” îşi vede liniştit de concediu

Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti. Mama poetului se numea Tatiana Cereaciuchin şi era membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant.

Între anii 1944 şi 1952 a urmat Liceul Sfântul Petru şi Pavel din Ploieşti, iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.

În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.

În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992.

În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii.

În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”.

În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor.

În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului.

În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume – „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor şi „Un pământ numit România”.

În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970, publică volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” şi deţine o rubrică lunară în revista „Argeş”.

În perioada 1970 – 1973, devine redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban.

În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

 

În anul 1973 publică antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975, este recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În acelaşi an publică antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”.

La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe.

Este şi perioada în care poetul devine dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu.

Sumele cheltuite de Nichita pe băutură ajungeau, la câteva zile, la mai mult decât dublul unui salariu lunar obişnuit, însă avea de unde plăti, fiind răsplătit regeşte pentru contribuţiile lui literare, ajungând, pentru acelaşi motiv, şi unul dintre favoriţii regimului ceauşist. În fapt tot ce câştiga poetul, altfel un om extrem de generos, era cheltuit, nu de puţine ori Nichita contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate.

În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de poezii „Opere imperfecte”.

În acelaşi an, îi apare traducerea în limba bulgară a volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura Narodna Kultura.

În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis.

În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă.

Se spune că într-o seară, în acel loc, lui Nichita i-a plăcut atât de mult de o tânără anume, o minune blondă, pe care a convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă locuinţa poetului (unde în faţa geamului său creştea celebrul salcâm „Gică”), însă în ziua planificată, Nichita s-a legitimat fără nicio solicitare în faţa unor miliţieni, iar blonda lui Nichita s-a speriat şi a făcut cale întoarsă.

Din acea perioadă datează şi povestea tratamentului la care fusese trimis poetul de familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate. Se spune că Nichita a stat o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, tocmai pentru a fi îndepărtat de anturaj şi de vicii, iar tratamentul, foarte costisitor, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care părea că a convins pacientul să consume mult mai puţin alcool şi chiar i-a prelungit viaţa cu câţiva ani.

În anul 1980 apare, la Casa de discuri Electrecord, discul „Nichita Stănescu – o recitare”, realizat de Constantin Crişan şi Augustin Frăţilă.

 

Însă cu trecerea anilor, alcoolul avea să revină puternic în viaţa sa şi să îşi pună pternic amprenta pe sănătatea şi fizionomia poetului, iar în august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că poetul este spitalizat, în toamnă, la Fundeni.

 

Ultima seară pe pământ. De ce a murit Nichita Stănescu

Nichita a fost dus la spital de prietenul său, pictorul Mircia Dumitrescu. Până la mașină și apoi pe coridoarele spitalului a mers singur.

 

Poetul Cezar Ivănescu, un al prieten de-al lui, avea să spună mai târziu: „La autopsie, s-a constat că nu mai avea nici măcar o celulă de ficat. Şi-l băuse pe tot“.

 

Poetul a murit la puțin timp după ora 2:00 noaptea. Diagnosticul oficial a fost stop cardio-respirator. Se știa, însă, că suferea, de mai mulți ani, de ciroză. Prietenii povesteau că ajunsese să bea câte două sticle de vodcă în fiecare zi.

 

„Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora”

Mircia Dumitrescu a descris acea noapte: „Mi-a dat telefon şi a zis «Vino repede!». Avea salteaua pe jos şi îi ţâşnea sânge din buze şi din limbă şi murdărise deja peretele.

 

Şi mi-a zis: «Mircia, stai tu aici, că nu vreau s-o sperii pe Dora». El neştiind că mie mi-e cumplit de frică să văd pe cineva care moare… Dar am stat.

 

Atunci aşa s-a întâmplat. Că din atâta lume care avea maşină nu s-a găsit nimeni şi am chemat eu un prieten cu o maşină şi l-am dus la spital. I-am spus că e vorba de Nichita, dar nu ştia cine e Nichita. Şi atunci m-am trezit la realitate. Nu cultura e aia pe care o ştie lumea…”

 

Nichita Stănescu a descris moartea, în ultimele momente: „Verde rece!”

Poetul Aurelian Titu Dumitrescu, alături de care Nichita a scris „Antimetafizica”, a povestit care au fost ultimele sale, înainte să moară:

 

„Spunea: „Bre, bătrâne, când o să mor, o să fiu curios să văd ce simt și vreau să spun asta!”. În doi ani, cât aproape am locuit în casa aia (…) cred că a spus-o de o mie de ori.

 

Și, printre dantelele hazoase, pe care le-a rostit până să se așeze pe patul ultimei crize, cu privirea lui plină de anecdote nespuse și tandre, care te apropiau întotdeauna, într-o candoare cu finețuri distilate, de rafinăriile mari ale creierului său, glumind aproape, s-a ridicat în șezut și, ca și când ar fi spus un vers sau poantă la ceva ce se întâmpla lângă el, a zis: „Verde rece!”. A sfârșit energia, viața, și a murit.

A fost o lecție a curiozității în fața morții, curiozitate mai mare decât frica de moarte, și a dorinței de a transmite ceea ce simte, fără disperarea că intră în moarte nepregătit: el chiar atunci scria! Nici măcar nu și-a tras sufletul, nu și-a făcut freza, înainte de a muri cu o pieptănătură potrivită”.

Versul preferat al lui Nichita Stănescu era din Eminescu

„Ce din poem îţi place mai mult?”, îl întrebase amicul Aurelian T. Dumitrescu.

„Odă în metru antic”, pentru că începe cu cel mai frumos vers care s-a scris vreodată în limba română: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, i-a răspuns Nichita.

„Viaţa asta trece prea repede, îngrozitor de repede. N-apuci să te naşti, c-ai şi îmbătrânit. Și punct.”, zicea Nichita.

Pictorul Mircia Dumitrescu: Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos

”Totul era magic la el. De când intrai. Te întâmpina normal un om total sărac care, până să se însoare cu Dora, avea o saltea aşezată pe jos şi o masă cu şase scaune bonanza, pe care şi alea cred că i le dăduse cineva, şi un dulăpior bonanza, dar bătălia, vorbele, ideille.

Era un loc unde te informai şi puteai să ştii tot. Din afară, brusc, erai în plin cancan. Mi-aduc aminte…Veneau şi generali de Securitate şi oameni foarte mari, erau şi mediocri mulţi care se vânturau pe acolo.

Vă daţi seama că, dacă era un om care n-avea clanţă la uşă…Împingeai uşa şi intrai în casă, pur şi simplu”, povestea pictorul.

Alexandru Condeescu, fost director al Muzeului Literaturii Romane: „Dora era cenzură sănătoasă”

„Pentru Nichita, întâlnirea cu Dora a însemnat momentul culminant al unei vieți sentimentale destul de zbuciumate. El era căutătorul unui tip de iubire absolută.

Veți putea observă cu ușurință că femeile din viață să corespund cumva unei tipologii. Au același aer, tenul acela curat, părul negru. Un prototip fizic. Nichita însuși era un bărbat frumos care, prin darul cuvântului și carisma sa, avea mult succes la femei.

Fiind un poet al iubirii, era veșnic îndrăgostit. Când se îndrăgostea de o astfel de femeie, făcea totul pentru ca lucrurile să devină stabile. Legătura se transforma fie într-o căsătorie, fie într-o conviețuire de lungă durată.

Nichita era foarte gelos. Accepta cu greu pe cineva în preajma iubitelor și soțiilor sale.

În 1978, Dora era o tânăra studentă la Filologie. Era colegă cu „opzeciștii” care-l vizitau cu admirație pe Nichita. Din această admirație a izbucnit o mare iubire. În anii aceia, poetul încă nu era atât de bolnav, dar dădea semne evidente de uzură. Din punctul acesta de vedere, Dora i-a fost un înger păzitor.

Încerca să-l ferească de asaltul multor așa-ziși prieteni care socoteau că Nichita trebuie să-și țină casa deschisă la orice oră. Pur și simplu se pomenea cu ei la ușă. Poetul suferea de o teamă de singurătate, de neant, își dorea să fie mereu înconjurat de oameni. După ce am lucrat împreună la niște selecții din opera sa, am devenit prieteni de familie.

Pe lângă un simț fin al poeziei și o devoțiune extremă pentru arta lui Nichita, Dora și-a asumat rolul de înger păzitor până astăzi, dovedindu-și calitatea umană, dincolo de frumusețea și de farmecul ei.

Cu delicatețe, l-a însoțit în periplurile sale poetice. El îi dicta poemele. Prefera să dicteze cuiva apropiat, cu care avea comunicare. Nu era ușor de trăit în atmosfera aceea impregnată de geniu.

„Împreună cu Dora alcatuisem un soi de conjurație antialcool. Făceam percheziția oaspeților”

Am petrecut multe momente în patru. Eram atunci căsătorit cu Ofelia, actuală doamna Creția. Stăteam în Militari, ei veneau pe la noi tocmai ca să scape de acel asediu. Era un fel de contrapunct al boemei.

„Bătrâne, lasă-mă să nu fiu genial!”, îmi spunea cu drag. Dar, după trei-patru zile de lucru și de relaxare, simțea din nou nevoia publicului.

Împreună cu Dora alcatuisem un soi de conjurație antialcool. Făceam percheziția oaspeților. Toți se simțeau datori să vină cu câte o sticlă de votcă, iar el avea ciroză.

Nichita ascundea sticluțe prin cele mai ciudate locuri: în cutia televizorului, în pendulă. Își făcea mici rezerve, departe de ochii Dorei.

Dora era cenzură sănătoasă. Nu îngăduia consumul prelungit de băutură. Dar știa după felul lui de a vorbi că a adăugat și puțină voioșie. Se confisca atunci tot ce se putea găsi”, a povestit Alexandru Condeescu.

„Nichita s-a oprit o secundă, era transfigurat. A spus atât: «A mea»”, povestea Traian Coşovei, cel care a adus-o pe Dora, prima dată, în casa poetului

„Nichita nu era un tip pretențios. Umbla cu o cămașă și cu un pantalon de stofă, nu făcea paradă, nu avea mașină”, povestea muzicianul Johnny Răducanu, cu care a fost prieten bun.

„Soru-sa, Mariana, se ocupa de menaj și-i aducea rufele spălate. Și el ouă fierte mânca și cu slănina, că asta îi plăcea lui. Și bea vodcă. Pe urmă, când s-a însurat pentru ultima oară, Dora l-a obligat să mănânce mai bine, să se îmbrace mai bine, că până atunci el nu era așa.

În ziua când și-a pus telefon și a început să mănânce mâncare gătită nu mai era el. Îmi spunea: „Bătrâne, ai văzut ce mi-a făcut nevastă-mea?! Mi-a pus telefon și îmi dă să mănânc mâncare gătită!”.

Dora a povestit o singură dată despre marea lor iubire. Nichita Stănescu, descris de ultima lui muză, într-un unic interviu

După moartea soțului ei, Dora și-a trăit discret și departe de presă disperarea și s-a mutat la Paris. Într-un interviu de colecție, acordat Iuliei Arsintescu în decembrie 1999, Dora a povestit cum l-a cunoscut pe poet și cum i-a devenit soție.

Iulia Arsintescu: Nu ţi se pare nepotrivit şi obositor ca lumea să te întrebe numai, sau mai ales, despre Nichita? Să-ţi ceară să vorbeşti despre el, nu despre tine?

N-am fost tracasată cu întrebări de genul acesta tocmai pentru că le-am evitat. Am evitat să dau interviuri şi să ies în faţă în postura de „nevasta poetului”. Iar cei care mă cunosc, nu mă tratează ca pe un obiect care trebuie să mărturisească, să dea seamă.

Pe de altă parte, îmi place să vorbesc despre el. Toată viaţa mea este legată de Nichita. În fond, el m-a format. Atunci când ne-am cunoscut, eram doar un copil, o fată foarte „teoretică”, studioasă şi atâta tot. Nichita mi-a dat o direcţie. Eram foarte puţin ieşită în lume – când eşti elev şi pe urmă student n-ai prea mare legătură cu viaţa reală.

„Pe urmă am împlinit 23 şi el 46 – în momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact jumătatea lui”

Câţi ani aveaţi când v-aţi întâlnit?

Eu 22 şi Nichita 45. Pe urmă am împlinit 23 şi el 46 – în momentul când am hotărât să rămânem împreună eram exact „jumătatea” lui. Singura dată când se putea, pe urmă nu s-ar mai fi potrivit. Sună a predestinare.

Cum v-aţi cunoscut?

E o poveste care implică şi generaţia optzecistă – pe Coşovei, Iaru, Stratan… Eram colegi, ei erau vedetele facultăţii. Încă nu se lansaseră, de abia începeau să publice prin câte o revistă, dar se întâlneau plini de entuziasm şi-şi citeau unii altora poeziile, făceau planuri.

Traian T. Coşovei, singurul dintre toţi care-l cunoscuse pe Nichita, se necăjea că pierdea mereu în faţa mea la badminton – eram campioană universitară! Aşa că într-o zi, ca să-şi ia revanşa şi să-mi arate că are şi el atuurile lui, m-a invitat să merg la Nichita. Ne-am dus mai mulţi: noi doi, Iaru, Stratan…

Dar probabil că Nichita uitase de întâlnirea cu Traian şi în nici un caz nu se aştepta la cinci oaspeţi. A apărut la uşă destul de încurcat, mi s-a părut că-l deranjam şi fata bine-crescută din mine s-a simţit tare stânjenită, adică, uite, deranjăm omul… „Intraţi odată!” ne-a zis. Au început să-şi citească poemele… A durat o după-amiază întreagă.

Tu scriai poezii?

Nu, culmea! Când au terminat toţi, Nichita mi-a zis „Hai, citeşte şi tu”. „Eu nu scriu”, i-am spus. „Atunci de ce-ai venit?” s-a răstit el, speriindu-mă şi mai tare.

În ziua aceea n-a vrut să mă creadă, nu înţelegea de ce ar veni cineva la el dacă nu scrie poezii. Când să plecăm, Nichita a zis „M-aţi obosit şi acum mă lăsaţi singur?! Plecaţi pe rând, din sfert în sfert de oră. Şi ea – adică eu – pleacă ultima”.

Au plecat pe rând şi, după ce a trecut şi ultimul sfert de oră, când să ies, Nichita s-a apucat să-mi dicteze un poem: „Mă uitam absent la nu ştiu ce / Desigur în spatele meu ningea / O fugă de iepuri lăsase urme pe câmp / Fără de arme fiind, Doamne, / cum am putut să stârnesc atâta groază!”

M-a îngrozit şi pe mine, pentru că mi-a dictat poezia urlând.

Era violent?

În nici un caz, se răsfăţa! Dar eu nu ştiam încă… Am mai stat, mai venise nişte lume şi, la un moment dat, s-a întors Iaru, care a zis că şi-a uitat poemele şi pe Dora.

Multă vreme Nichita i-a purtat un fel de pică lui Florin pentru că s-a întors să mă ia de lângă el. Când am plecat, mi-a spus „Să ştii că tu o să fii nevasta mea!”

Nu te intimida faptul că-ţi spunea asta un poet din programa şcolară?

În liceu, poezia modernă era considerată abstractă şi greu de înţeles, nu ne prea băteam capul cu ea. M-am apropiat de opera lui Nichita abia după ce am început să trăiesc zilnic în preajma lu

Când l-am cunoscut mai bine i-am şi spus: „Ştii ce părere aveam eu despre tine? Că eşti un poet de neînţeles şi morocănos.” Morocănos cred că mi se părea după poza din manual. Ceea ce nu-i adevărat deloc, era un om vesel şi de o deschidere imensă.

„Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă”

Şi a doua întâlnire? Cum v-aţi apropiat?

A doua întâlnire a fost şi mai frumoasă. În ziua când fuseserăm cu toţii la el, ne povestise că trebuia să plece la Cluj, la un colocviu al poeţilor. Totuşi, când ne-am despărţit, mă făcuse să-i promit că trec peste două zile, dimineaţa, să-l vizitez. Aşa că peste două zile, conştiincioasă, sunam la el la uşă, convinsă că e la Cluj. Dacă n-aş fi fost sigură că e plecat, cred că nu m-aş fi dus, dar aşa aveam ocazia să-mi împac conştiinţa şi să scap şi de întâlnire.

Mă cam speriase. Am sunat liniştită şi mă pregăteam să plec, convinsă că nu-i acasă. Când colo, văd că se deschide uşa! M-a invitat înăuntru şi m-a aşezat la masa rotundă unde stăteau de obicei prietenii. Mă simţeam foarte stânjenită şi foarte crispată. Eram prima oară singuri. Nu ştiam ce să fac, cum să mă port. Pe masă era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma şi se plimba prin cameră, ieşea pe balcon, se întorcea, iar ieşea, şi nu scotea o vorbă.

Era absolut neobişnuit, data trecută vorbise tot timpul! Din când în când, între două ţigări, spunea doar „mai ia un fursec”, iar eu ziceam „mulţumesc”. A trecut aşa vreo oră. La un moment dat a trebuit să rupă tăcerea, tensiunea ajunsese de nesuportat.

„Ştii ce mi s-a întâmplat?” a zis. „Am ajuns aseară la Cluj şi mi-am adus aminte că azi trebuie să mă întâlnesc cu tine. Aşa că m-am suit în tren şi m-am întors în Bucureşti.” Sosise în zori şi cumpărase fursecurile de lângă gară…

Pe urmă mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romanţe, pe care n-aş fi crezut niciodată că-l poate rosti un poet de talia lui: „Când m-am gândit zilele astea la tine, parcă mi s-a răsucit un cuţit în inimă.”

Poţi să crezi că Nichita a fost în stare să producă o asemenea frază?! Era foarte sincer şi emoţionat ca un licean, nu-i păsa cum sună. În momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am îndrăgostit de el! Şi nu cred că premeditase nimic!

Crezi în dragoste la prima vedere?

Păi cum să nu cred, dacă mi s-a întâmplat?

Până atunci credeai?

Da, dar… aşa… teoretic.

„Nu era uşor, dar la un moment dat te obişnuieşti. Ne lega un sentiment enorm şi am făcut foarte repede echipă”

Şi pe urmă?

A durat aproape un an ca să ne apropiem. Am început să ne vedem zilnic. Mă lua cu el peste tot. Mi-amintesc că am chiulit odată de la armată – studentele făceau armată o zi pe săptămână, pe vremea aceea – şi am venit la el în uniformă.

Ne-am dus împreună la Casa Scriitorilor şi Nichita era foarte mândru că a venit cu un soldăţel „care-l apără”, inventa tot felul de poveşti. Mereu construia poveşti, de la orice fleac. Mulţi prieteni mi-au spus pe urmă că mă ştiu de când a apărut Nichita cu un soldat… Peste încă doi ani ne-am căsătorit.

Cum arăta viaţa voastră de familie?

La Nichita venea mereu lume, trăiam într-o casă deschisă. Veneau prieteni vechi, dar şi oameni pe care nu-i văzuse niciodată. Poeţii tineri veneau pentru un fel de binecuvântare, iar el considera că nu trebuie să respingă pe nimeni.

Spunea tot timpul: „De unde ştiu că nu bate la uşă Eminescu? Dacă îi spun că a scris un poem prost – i se poate întâmpla oricui! – şi el renunţă să scrie!?”

Erau mereu 5-6 oameni în jurul mesei noastre, toată ziua, şi se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineaţă cu lume în jur, mâncam cu lume în jur, treburile le făceam cu lume în jur, dicta poeme şi citea poeme cu toată lumea de faţă… Uneori rămânea câte cineva chiar şi peste noapte.

Nu era uşor, dar la un moment dat te obişnuieşti. Ne lega un sentiment enorm şi am făcut foarte repede echipă.

„Nichita i se adresa omului din faţa lui într-un fel care-i ajungea aceluia drept la inimă”

Nichita când mai apuca să scrie?

În perioada aceea, Nichita îşi dicta poemele. Explică de ce în Antimetafizica. El spunea că un poem e o stare de spirit. Aşa că prefera să dicteze şi, de cele mai multe ori, nu revenea şi nu modifica nimic. În general mi-a dictat mie, oricând, ziua sau noaptea.

Făcea abstracţie că era mereu lume în jur, lucrul lui continua în minte fără întrerupere, în mod firesc. Pe urmă, când se adunau mai multe poeme, trebuia să i le recitesc de două, de trei ori… Le asculta, se bucura de ele enorm, ca un copil, îl uimeau!

Se lăuda: „sunt geniale, sunt nemaipomenite!” A doua zi le citea prietenilor – era modul lui de lucru. Zicea cui se întâmpla să fie prin casă „hai să vă citesc ultimele douăzeci de poeme geniale pe care le-am compus” şi le asculta cum sunau, iar şi iar.

Le asculta şi le selecta. Eu le citeam, el închidea puţin un ochi şi asculta. Până la urmă, din cele douăzeci de poeme geniale de la început rămâneau două, trei, patru… Pe celelalte fie le rupea, fie le închidea într-un sertar.

Ai încercat vreodată să le salvezi?

Nu. Dacă le rupea, însemna că trebuiau rupte. De fapt, nu s-a pierdut nimic. Ce era valoros – ca stare de spirit, ca temă – revenea în alt poem, altă dată.

Cei mai uimiţi de felul ăsta de lucru erau oamenii care nu-l cunoşteau. Unii oaspeţi erau foarte intimidaţi, tăceau şi priveau fără să scoată o vorbă. Nichita începea atunci să se manifeste exuberant, să facă un adevărat spectacol – ca să-i destindă sau ca să poată el suporta tensiunea lor, să poată duce tot greul acelor oameni.

Se desfăşura aproape cabotin şi în acelaşi timp era foarte atent la fiecare în parte, nu spunea despre nimeni, niciodată, că e un anonim, un oarecare, un fraier, un prost. Se gândea cu mare tandreţe la toţi.

Şi, la un moment dat, Nichita i se adresa omului din faţa lui într-un fel care-i ajungea aceluia drept la inimă. Îl făcea să se simtă unic intuindu-i sufletul, înţelepciunea inimii, adevărul.

Avea o putere fascinantă de a rezona cu ceilalţi, am văzut de zeci de ori întâmplându-se acest lucru. Sau le spunea: „Bătrâne, îţi dedic un poem. Am să-l spun în aer, să nu-l scrii, astfel cuvintele or să se risipească în aer şi poemul o să rămână numai al tău.”

A fost o perioadă, după moartea lui, în care o grămadă de lume se lăuda cu faptul că fusese „cel mai bun prieten al lui Nichita”. Care era, de fapt, adevărul?

A fost o bătălie lungă şi prostească. Oamenii nu-şi dădeau seama că fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Îl vedeai o singură dată şi rămâneai cu „amprenta Nichita”. Cred că până şi faptul că primea pe toată lumea era copleşitor. Prietenii chiar îl certau, dar aşa exista el

De ce avea nevoie de atâta lume în jur?

Mai degrabă ceilalţi aveau nevoie de el, iar el avea nevoie să dăruiască, să ofere. Orice: pe sine, poezie, încurajări. Nichita a optat foarte clar pentru viaţa pe care a trăit-o şi nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură, cum ni se întâmplă nouă, oamenilor obişnuiţi.

El a optat total pentru poezie, neglijându-şi viaţa de familie, disciplina zilnică, sănătatea. Dar a fost o alegere conştientă şi asumată. Nu şi-a construit un personaj, era un personaj. Şi a trăit risipind din fiinţa lui. Nu putea altfel.

„Practic, mă veghează dinăuntru, nu din cer…”

Crezi că, de acolo de unde e acum, Nichita veghează asupra ta?

Tot timpul. În fiecare zi, de când mă trezesc şi până seara, orice aş face, îmi vine mereu în minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus, sau versuri – şi întotdeauna când am fost într-un impas s-a întâmplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman.

Au fost perioade când nu aveam chef de nimic şi deodată se întâmpla că trebuia să mă ocup de el – de opera lui, de exemplu – şi mă trezeam la viaţă. Mă readuce mereu la start, asta-i foarte clar!

Sunt un om cu capul pe umeri şi lucid, nu mă bântuie duhuri sau mai ştiu eu ce, dar simt mâna lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, mă veghează dinăuntru, nu din cer…

Ţi-a dedicat o mulţime de poezii, te pomenea mereu…

Pe cele mai multe le-am oprit eu de la publicare… Sunt timidă, mi-e greu să mă cred buricul pământului…

Erau poezii de dragoste. Le-am strâns. Le-am păstrat pe toate. Mi le dedica zilnic, la fel cum tot zilnic mă numea altfel…

Poate că o să le public într-un volum special…Mai bine acum, decât când o să am 80 de ani, nu?

Ai o informație care poate deveni ştire?
Scrie-ne pe WhatsApp sau Telegram: 0726.080.191