Reacția unui doctor cunoscut în urma decesului medicului rezident de la Spitalul Floreasca: „Am nevoie de ajutor”

Torje Iuliu, un cunoscut medic din România, a vorbit deschis despre realitatea, stresul și temerile cu care se confruntă cadrele medicale, dar și despre luptele interioare pe care le duc mulți dintre cei care salvează vieți. Mesajul său vine în contextul decesului medicului rezident găsit fără viață în toaleta Spitalului Floreasca.

Consilierul local Gheorghe Sârbu (PSD): Alocați 200 de mii de lei pentru activități sportive, dar aruncați în stradă o familie pentru 3.500 de lei?

„«Am nevoie de ajutor»

Administrația Polițeanu în stare confuză: Copy-paste cu ochii închiși. Cum au fost amestecați câinii cu prețul la termie și gimnastica cu kick-boxingul

Este imposibil, dacă nu ai trăit vreodată în lumea asta, să înțelegi cu adevărat ce înseamnă să fii medic. Să lucrezi zilnic cu oameni. Cu durerea lor. Cu disperarea lor. Cu familii care îți caută privirea pentru un răspuns pe care poate nici tu nu îl ai încă. Cu decizii care pot schimba sau frânge vieți. Oamenii văd halatul. Dar nu văd ce se întâmplă în spatele lui.

Ilie Bolojan vrea prelungirea crizei sau se teme de ce se va descoperi legat de plăți și ilegalități? „Eugen Tomac nu este o soluție pentru România”

Nu văd nopțile în care îți tremură mâinile înainte să răspunzi la telefon. Nu văd teama constantă că poate ai omis ceva. Nu văd cât de greu e să porți responsabilitatea unor oameni când tu însuți încă încerci să supraviețuiești emoțional. Viața de rezident este un haos continuu de emoții. De la euforia că ajuți un om până la sentimentul că nu ești suficient de bun. Mai ales atunci când nu ai susținerea de care ai nevoie”, începe mesajul medicului din mediul online. 

„Nimeni nu te pregătește pentru sentimentul acela”

În continuarea mesajului, medicul și-a amintit de începutul rezidențiatului său în Germania, o perioadă marcată de responsabilități uriașe și de presiunea constantă a deciziilor pe care trebuia să le ia în timpul gărzilor.

„Îmi amintesc începutul rezidențiatului meu în Germania. Am ales intenționat un spital mic, crezând că îmi va fi mai ușor să mă adaptez sistemului. Am început pe chirurgie. Doar că, în spitalul acela, gărzile însemnau că trebuia să acopăr aproape tot ce ținea de chirurgie: chirurgie generală, ortopedie, traumatologie, urologie, chirurgie vasculară, ORL etc.

Eram singurul «chirurg» din spital în timpul gărzii. Seniorul era acasă. Îl sunai doar dacă situația devenea prea complicată. În rest, toate privirile se întorceau spre tine. Și nimeni nu te pregătește pentru sentimentul acela. Pentru momentul în care sună telefonul în gardă și simți cum îți explodează inima în piept înainte să răspunzi. Pentru secunda aceea în care îți trec prin minte zeci de scenarii și te întrebi dacă vei ști ce să faci. Dacă omul acela va fi bine. Dacă nu cumva o decizie greșită poate schimba totul.”

Torje Iuliu: „Eram terminat psihic. Îmi retrăiam fiecare caz în minte”

Medicul a vorbit și despre episoadele de anxietate pe care le-a traversat din cauza presiunii profesionale, mărturisind că au existat momente în care ajunsese să se teamă pentru propria sănătate.

„Anxietatea m-a lovit atât de tare, încât am început să fac atacuri de panică în gărzi. De fiecare dată când suna telefonul, mă tahicardizam violent. Au fost nopți în care mi-am trezit colegul internist doar ca să îmi facă un EKG, pentru că eram convins că ceva este în neregulă cu mine. Ajungeam acasă dimineața și nu puteam să dorm. Deloc. Eram terminat psihic. Îmi retrăiam fiecare caz în minte. Fiecare decizie. Fiecare pacient. Fiecare posibilă greșeală.

Mai multe pentru tine

Și partea cea mai grea este că, din exterior, trebuia să pari funcțional. Calm. Stăpân pe tine. Pentru că în medicină se vorbește mult despre rezistență. Dar prea puțin despre cât de ușor se poate rupe un om atunci când poartă singur atâta presiune.”

Sfatul medicului pentru toți colegii de breaslă 

Prin mărturisirea sa, medicul a dorit să atragă atenția asupra impactului emoțional pe care îl poate avea profesia asupra celor aflați la început de drum și asupra importanței de a cere sprijin atunci când presiunea devine copleșitoare.

„A durat până am înțeles că nu mai pot continua așa. Că nu este normal să trăiești permanent în frică. Că nu înseamnă slăbiciune să recunoști că ai nevoie de ajutor. Și cred că acela a fost unul dintre cele mai importante momente din viața mea, momentul în care am cerut ajutor, pe care, din fericire, l-am primit.

Scriu asta pentru toți rezidenții, medicii tineri și oamenii care trec prin lupte tăcute. Pentru cei care zâmbesc la muncă și se prăbușesc când ajung acasă. Pentru cei care cred că trebuie să ducă totul singuri. Nu, nu trebuie.

«Am nevoie de ajutor.» E cel mai mare act de curaj!”, a conchis medicul.