Cea mai completa motivare in problema aplicarii deciziilor CCR si ICCJ pe prescriptie vine de la Inalta Curte de Casatie si Justitie si apartine judecatoarelor ICCJ Lia Savonea (foto 1) si Adriana Ispas (foto 2). Chiar daca probabil unora nu o sa le placa deloc, din punctul nostru de vedere este o hotarare de exceptie, fara precedent, in care se explica in mod detaliat, dar cat se poate de clar de ce deciziile CCR si ICCJ privind prescriptia nu pot fi ignorate, de ce nici macar CJUE nu a impus acest lucru (contrar manipularilor din spatiul public) si de ce drepturile fundamentale ale omului nu pot fi anulate in numele protejarii intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Bănicioiu, „paradit” doar cu denunțul lui Cocoş. Victor Ponta dezvaluie cum a fabricat DNA dosarul ex-ministrului Nicolae Banicioiu, achitat in prima instanta: „Pro Romania si PMP trebuiau eliminate din Parlament”
Surse/ Licitație măsluită, la CJ Prahova: Vicele Cristian Apostol a dat ordin ca firma unei foste consiliere PNL să câştige transportul de persoane în PrahovaHotararea pe care Lumea Justitiei o prezinta in editia de astazi vizeaza respingerea unui recurs in casatie formulat de DNA intr-un dosar cu infractiuni de frauda la fondurile UE. Este vorba despre decizia 450/RC din 7 septembrie 2023, pronuntata in dosarul 4961/30/2020, luata de judecatoarele Adriana Ispas si Lia Savonea, cu opinia concordanta a judecatorului Dan Andrei Enescu (care a opinat pentru aceeasi solutie, dar pe alte motive).
Hidro Prahova continuă să îşi bată joc: Mii de prahoveni, lăsați fără apă potabilă. De vină e… seceta!Hotararea Inaltei Curti combate practic toate teoriile si manipularile false care sustineau ca decizia CJUE din 24 iulie 2023 privind prescriptia in dosare cu frauda la fonduri europene impunea si obliga la ignorarea si nerespectarea deciziilor CCR 297/2018 si 358/2022 privind prescriptia, precum si a deciziei 67/2022 a ICCJ (dezlegarea de drept) privind prescriptia.
In plus, hotararea judecatoarelor ICCJ Lia Savonea si Adriana Ispas este cu atat mai importanta cu cat intre timp CJUE a pronuntat ordonanta din 9 ianuarie 2024 privind aplicarea deciziilor CCR si ICCJ pe prescriptie in dosarele de coruptie. O ordonanta in care CJUE a copiat integral motivarea deciziei precedente, cea din 24 iulie 2023 amintita mai sus. Or, acest lucru face ca argumentele judecatoarelor Savonea si Ispas referitoare la obligativitatea aplicarii deciziilor CCR si ICCJ pe prescriptie sa fie valabile si in ceea ce priveste cauzele penale, in sensul ca judecatorii nu pot ignora deciziile CCR si ICCJ pe prescriptie in cauzele de coruptie.
Niciunde nu se spune ca interesele financiare ale UE primeaza in fata drepturilor fundamentale
Asa cum precizam la inceputul articolului, hotararea ICCJ este una fara precedent din punct de vedere al modului in care trateaza problema prescriptiei si prin multitudinea argumentelor legate de imposibilitatea ca deciziile CCR si ICCJ pe prescriptie sa nu fie respectate. Concret, Savonea si Ispas fac o ampla analiza a raporturilor dintre dreptul national si dreptul UE, cu nenumarate trimiteri la jurispurdenta, la deciziile anterioare ale CCR, CEDO sau chiar CJUE, decizii care nu fac altceva decat sa confirme faptul ca prescriptia este un drept ce nu poate fi ignorat, iar instantele nu pot aplica legea in mod arbitrar, asa cum nu pot alege ce anume legi sa respecte in cazul existentei unei succesiuni de legi penale.
Decizia judecatoarelor ICCJ Lia Savonea si Adriana Ispas contine si zece concluzii in ceea ce priveste problema prescriptiei, raportata la deciziile CCR, ICCJ si CJUE. Iar una dintre cele mai importante concluzii este ca nicio hotarare, nicio decizie, nicio lege nu stabileste ca in vreun moment drepturile fundamentale nu pot fi mai putin importante decat interesele financiare ale Uniunii Europene, ca respectivele interese financiare pot fi protejate cu pretul incalcarii drepturilor fundamentale, a principiilor primare din dreptul penal roman si dreptul international.
Inainte de a prezenta motivarea deciziei 450/2023, iata cele zece concluzii ale judecatoarelor Lia Savonea si Adriana Ispas:
“O prima concluzie care se poate trage este aceea ca, in hotararile preliminare, hotarator este cadrul fixat de instanta de trimitere. Aceasta concluzie se desprinde atat din paragraful de mai sus, cat mai ales din parcursul considerentelor Hotararii din cauza C-107/23 din 24.07.2023. In privinta acesteia, ICCJ a identificat si analizat omisiunile si informatiile neconforme furnizate de catre instanta de trimitere, cu efect de distorsiune in actul inferential si, pe cale de consecinta, in interpretarea, in ansamblu, a normelor (rationament corect din punct de vedere juridic, dar cu erori de ordin factual).
Cea de-a doua concluzie este ca dreptul Uniunii nu impune instantei nationale sa lase neaplicate Deciziile Curtii Constitutionale nr. 297/2018 si nr. 358/2022, si nici dispozitii legale sau practici nationale in orice conditii.
Observand ca, desi CJUE vorbeste despre posibilitatea de a da dreptului national o interpretare conforma dreptului Uniunii chiar prin indepartarea de la jurisprudenta unei instante superioare, limiteaza, totusi, aceasta posibilitate la interdictia ca acest lucru sa se faca prin interpretari contra legem fata de dreptul national (Hotararea din 4 martie 2020, Telecom Italia, C-34/19, EU:C:2020:148, pct. 59 si 60), si Hotararea din 4 mai 2023, ANI, C-40/21, EU:C:2023:367, pct. 71).
Cea de-a treia concluzie este in sensul ca drepturile fundamentale nu pot fi mai putin importante decat interesele financiare ale UE. Altfel spus, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu pretul incalcarii drepturilor fundamentale, a principiilor primare din dreptul penal roman si dreptul international.
Cea de-a patra concluzie este in sensul ca drepturile protejate de Carta Drepturilor Fundamentale ale UE nu pot fi interpretate de catre instanta suprema intr-un mod care sa restranga continutul acestora.
Cea de-a cincea concluzie este in sensul ca ICCJ nu poate aplica un standard dublu de regim sanctionator persoanelor care savarsesc infractiuni, deoarce ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept. De altfel, posibilitatea de a alege si/sau combina legea pe care o prefera in caz de succesiune de legi penale in timp, ii este prohibita judecatorului, Decizia nr. 265/2014 a Curtii Constitutionala, interzicand sub sanctiune de neconstitutionalitate, crearea printr-un astfel de procedeu, a unei lex tertia.
Cea de-a sasea concluzie: Standardul intern de protectie a drepturilor fundamentale nu pericliteaza suprematia, unitatea si efectivitate dreptului Uniunii. Primul argument rezida in identitatea valorilor protejate de CEDO, Carta DFUE, jurisprudenta dezvoltata pe marginea acestora si cele din dreptul intern. De asemenea, prin termenele de prescriptie prevazute de dreptul intern (de 8 sau 10 ani), chiar fara raportarea la prescriptia speciala, cat si prin limitele de pedeapsa a inchisorii prescrise de legiuitor, obiectivele prevazute in Directiva PIF sunt protejate. Potrivit acestora, in cazul infractiunilor impotriva intereselor finciare ale Uniunii, statele trebuie sa prevada niveluri de sanctiuni cu ‘efect de descurajare’, respectiv ‘norme corespunzatoare referitoare la prescriptie necesar combaterii actvitatilor ilegale pe seama intereselor financiare ale Uniunii’, cerinte, pe deplin, satisfacute.
Cea de-a saptea concluzie: Chiar si in conditiile inlaturarii raspunderii penale prin aplicarea prescriptiei generale, nu se pune problema absolvirii totale de raspundere a inculpatilor, in conditiile in care, in toate cazurile, este antrenata raspunderea civila in scopul recuperarii prejudiciilor. Totodata, in astfel de cauze, raman incidente masurile de confiscare a instrumentelor si produsului infractiunii sau a bunurilor rezultat al acestora, perspectiva din care nu se poate spune ca interesul public este neglijat.
Cea de-a opta concluzie: Instanta suprema este tinuta ca, atunci cand solutioneaza cauze cu incidenta in materia combaterii fraudei impotriva intereselor financiare ale UE, sa respecte, pe deplin, dreptul Uniunii in toate componentele sale, atat din perspectiva art. 325 alin. (1) din TFUE, cat si a respectarii Cartei DFUE, care nu are o valoare inferioara. De altfel, chiar Directiva PIF subliniaza, in partea introductiva care o fundamenteaza (pct. 28,31), ca ‘efectul de descurajare urmarit prin aplicarea sanctiunilor penale necesita o atentie deosebita in ceea ce priveste respectarea drepturilor fundamentale. Prezenta Directiva respecta drepturile fundamentale si principiile consacrate, in special, de Carta DFUE, cu precadere dreptul (…) la un proces echitabil, principiile legalitatii si proportionalitatii infractiunilor si pedepselor’.
Cea de-a noua concluzie: Relativ la respectarea drepturilor fundamentale, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca standardul de protectie al aplicarii legii penale mai favorabile (mitior lex), atribuit dreptului intern prin Hotararea C-107/23 din 24.07.2023, este, in realitate, si standard de protectie al drepturilor fundamentale in dreptului Uniunii, precum si standard de protectie al CEDO, asa cum rezulta din jurisprudenta precitata, circumscris traditiilor constitutionale ale acelor state care califica prescriptia raspunderii penale ca fiind o institutie de drept material. Acest principiu este consfiintit la nivel de tratat, art. 67 din TFUE prevazand ca ‘Uniunea constituie un spatiu de libertate, securitate si justitie, cu respectarea drepturilor fundamentale si a diferitelor sisteme de drept si traditii juridice ale statelor membre’. Totodata, art. 52 alin. (4) din Carta prevede ca ‘in masura in care prezenta carta recunoaste drepturi fundamentale, asa cum rezulta acestea din traditiile constitutionale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate in conformitate cu traditiile mentionate’.
Cea de-a zecea concluzie: Punand in balanta necesitatea protejarii intereselor financiare ale UE si respectarea drepturilor fundamentale, asa cum sunt recunoscute in dreptul Uniunii si relevate de jurisprudenta precitata, fara a inclina in favoarea uneia in detrimentul celeilalte, raportat si la dispozitiile legale si jurisprudenta obligatorie din dreptul intern, care respecta litera si spiritul Directivei PIF, a Conventiei, precum si a tratatelor UE si a Cartei, Inalta Curte de Casatie si Justitie va retine incidenta Deciziilor nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronuntata de instanta suprema – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept in materie penala”.
Prezentam cele mai importante pasaje din motivarea judecatoarelor ICCJ Lia Savonea si Adriana Ispas (hotararea integrala este atasata la finalul articolului):
“Analizand recursul in casatie formulat de Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie – DNA – Serviciul Teritorial Timisoara, in limitele prevazute de art. 442 alin. (1) si (2) C. proc. pen., Inalta Curte apreciaza ca acesta este nefondat, in considerarea celor ce succed:
Cu titlu prealabil subliniaza ca recursul in casatie este o cale extraordinara de atac, prin care Inalta Curte de Casatie si Justitie este obligata sa verifice, in conditiile legii, conformitatea hotararii atacate cu regulile de drept aplicabile, examinand exclusiv legalitatea deciziei recurate (art. 477 C. proc. pen.).
Astfel, recursul in casatie este o cale extraordinara de atac, prin care sunt supuse verificarii hotarari definitive care au intrat in autoritatea de lucru judecat, insa, numai in cazuri anume prevazute de lege si exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozitiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanta de fond si/sau apel intra in puterea lucrului judecat si excedeaza cenzurii inaltei Curti investita cu judecarea recursului in casatie, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevazute limitativ de lege si invocate de recurent sa se raporteze exclusiv la situatia factuala si elementele care au circumstantiat activitatea imputata astfel cum au fost stabilite prin hotararea atacata, in baza analizei mijloacelor de proba administrate in cauza.
Cu alte cuvinte, recursul in casatie nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalitatii hotararii atacate, respectiv al concordantei acesteia cu regulile de drept aplicabile, insa exclusiv din perspectiva motivelor prevazute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., avand, asadar, ca scop exclusiv sanctionarea deciziilor neconforme cu legea materiala si procesuala.
Prin limitarea cazurilor in care poate fi promovata, aceasta cale extraordinara de atac tinde sa asigure echilibrul intre principiul legalitatii si principiul respectarii autoritatii de lucru judecat, legalitatea hotararilor definitive putand fi examinata doar pentru motivele expres si limitativ prevazute, fara ca pe calea recursului in casatie sa poata fi invocate si analizate de catre inalta Curte de Casatie si Justitie orice incalcari ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.
Aceste consideratii sunt valabile si cu privire la cazul de recurs prevazut de dispozitiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., potrivit caruia hotararile sunt supuse casarii daca ‘in mod gresit s-a dispus incetarea procesului penal’.
In speta, recurenta solicita sa fie casata decizia instantei de apel, in principal, pentru ca principiul suprematiei dreptului UE impune instantei nationale sa asigure efectul deplin al cerintelor acestuia si sa lase neaplicata orice reglementare sau practica nationala care este contrara unei dispozitii de drept a Uniunii. Este vorba despre Decizia nr. 67/2022 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, respectiv Deciziile nr. 297/2018 si nr. 358/2022 ale Curtii Constitutionale.
Incidenta Hotararii Curtii de Justitie a Uniunii Europene
In raport de problematica juridica relevata de recurenta (gresita incetare a procesului penal prin aplicarea unei decizii a ICCJ, respectiv a doua decizii pronntate de CCR) si de argumentele prezentate (preeminenta dreptului Uniunii fata de dreptul intern), se impun cateva precizari:
Inalta Curte de Casatie si Justitie recunoaste, pe deplin si fara rezerve, suprematia dreptului Uniunii, si, in limitele competentelor legitime, aplica cu prevalenta, dispozitiile acestuia.
Astfel, instanta suprema urmareste ca, prin valorificarea interpretarilor date de Curtea de Justitie a Uniunii Europene (in continuare, CJUE) in deciziile pronuntate, sa le asigure eficienta practica, tinand seama, in mod corespunzator, de domeniul de aplicare al acestora.
Preliminar analizei, Inalta Curte de Casatie si Justitie constata ca obiectul pe fond al cauzei il constituie infractiunea prev. de art. 18/1 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, care face parte din Sectiunea a 41-a ‘Infractiuni impotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene’.
Astfel, ratione materiae, aceasta poate face obiectul examenului de conformitate cu interpretarea data de CJUE in jurisprudenta sa, cel mai recent in cauza C-107/23 din 24.07.2023. Hotararea pronuntata in aceasta cauza a fost generata de o sesizare cu o cerere de decizie preliminara facuta de o instanta din Romania, vizand interpretarea dispozitiilor dreptului intern care reglementeaza materia prescriptiei raspunderii penale, in legatura cu principiile legalitatii incriminarii si pedepsei si regimul aplicarii legii penale mai favorabile, prin prisma respectarii dreptului Uniunii, a art. 325 alin. (1) din TFUE, art. 49 alin. (1) din Carta, art. 2 din Conventia privind protejarea intereselor financiare ale Comunitatilor Europene (par. 73-74 din Hotarare).
Inalta Curte de Casati si Justitie retine ca, potrivit art. 19 alin. (1) si (3) lit. b) din TUE, Curtea de Justitie a Uniunii Europene asigura interpretarea dreptului Uniunii, respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea tratatelor.
Oferind reperele necesare intelegerii procedurii prevazuta de art. 267 din TFUE, Curtea de Justitie noteaza ca aceasta e intemeiata pe o separare clara a functiilor intre statele nationale si Curte, si ca instanta nationala este singura competenta sa constate si sa aprecieze situatia de fapt din litigiul national, precum si sa interpreteze si sa aplice dreptul national (pct. 76 din Hotararea C-107/23 din 24.07.2023, Hotararea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi si altii, C-158/21, EU:C:57, pct. 61, Hotararea din 21 martei 2023, Mercedes-Benz Group, C-100/21, EU:C:2023:229, pct. 59).
Asadar, CJUE furnizeaza elemente de interpretare a dreptului Uniunii, in coordonatele fixate de instanta de trimitere, necesare pentru solutionarea litigiului asupra caruia urmeaza sa se pronunte (pct. 23 din Hotararea din 5 decembrie 2017, Cauza C-42/17, Marea Camera; Hotararea din 5 iulie 2016, Ognyanov, C-614/14, EU:C:2016:514, pct. 16), in cazul infractiunilor de frauda care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Raportand datele obiectului cauzei pe fond la limitele trasate prin interpretarea facuta de CJUE in Hotararea C-107/23 din 24.07.2023, se constata ca prezinta relevanta, in special, punctele 95-138 din Hotarare, din sectiunea ‘obligatiile ce revin instantelor’. In esenta, sunt reamintite principii si orientari din jurisprudenta anterioara, cu accent pe:
– obligatia de a interpreta reglementarile nationale conform dreptului Uninii si de a lasa neaplicate, la nevoie, dispozitii sau practici nationale contrare acestuia in cazul fraudelor grave care aduc atingere intereselor financiare ale UE -pct. 95,97,98,99 (aspect cu care ICCJ este, in principiu, in acord, insa in limitele ce vor fi aratate);
– efectul direct al art. 2 alin. (1) din Conventia PIF -pct. 96 (aspect de necontestat).
In egala masura si consecventa jurisprudentei anterioare, Curtea de la Luxemburg pune accent pe obligatia instantelor de a verifica daca, lasand neaplicate decizii sau practici nationale, drepturile fundamentale se mai bucura de protectie, asa cum cere Carta si principiile de baza ale dreptului Uniunii -pct. 100-101 (aspect cu care, de asemenea, ICCJ este in acord).
CJUE prezinta, apoi, interpretarea facuta de instanta de trimitere principiilor legalitatii infractiunilor si pedepselor si a aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile si concluzioneaza ca efectele unei decizii a Curtii Constitutionale se limiteaza la perioada ulterioara publicarii ei in Monitorul oficial (pct. 122), iar instantele nationale ar fi obligate ‘sa lase neaplicat un standard national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile ce permite punerea in discutie a intreruperii termenului de prescriptie a raspunderii penale prin acte de procedura intervenite inainte de o asemenea invalidare’.
Din cuprinsul considerentelor Hotararii CJUE, Inalta Curte de Casatie si Justitie retine ca informatiile si explicatiile instantei de trimitere contin omisiuni si informatii neconforme ce influenteaza, in ansamblu, procesul de interpretare pe componenta efectelor deciziilor Curtii Constitutionale, a interdictiei retroactivarii/ultraactivarii unei legi penale mai severe, a respectarii principiului legalitatii incriminarii si pedepsei (pct. 102, 111, 119, 121, 122).
Informatiile si explicatiile instantei de trimitere neconforme
In procesul de evaluare a conformitatii normelor cu dreptul Uniunii, folosind informatiile si explicatiile instantei de trimitere, CJUE retine urmatoarele:
‘Contrar standardului national de protectie referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instantei de trimitere, se limiteaza la neutralizarea efectului de intrerupere al actelor de procedura efectuate in perioada cuprinsa intre 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale, si 30 mai 2022, data intrarii in vigoare a O.U.G nr. 71/2002, standardul national de protectie referitor la principiul aplicarii retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel putin in anumite cazuri, neutralizarea efectului de intrerupere al unor acte de procedura efectuate chiar si inainte de 25 iunie 2018, dar dupa intrarea in vigoare a C. pen. la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioada mai mare de patru ani’ (pct. 122).
Totodata, in acelasi context argumentativ, vorbind despre standardul national de protectie al drepturilor fundamentale si folosind informatiile si interpretarile oferite de instanta de trimitere, CJUE conchide [folosind sintagma ‘in consecinta…’] ca instantele nationale nu pot, ca in cazul infractiunilor de frauda grava ce aduc atingere intereselor financare ale Uniunii, sa aplice standardul de protectie referitor la principiul aplicarii legii penale mai favorabile (lex mitior) pentru a repune in discutie intreruperea termenului de prescriptie prin acte de procedura intrvenite inainte de 25 iunie 2018, data publicarii Deciziei nr. 297/2018 a Curtii Constitutionale (pct. 124 din Hotarare).
Inalta Curte constata, astfel, ca sub trei aspecte (cel putin) informatiile si explicatiile instantei de trimitere sunt incomplete sau neconforme:
1) explicatiile vizand efectele pe care le produce o decizie de neconstitutionalitate in dreptul intern (pct. 105-106, 113 din cererea de hotarare preliminara);
2) oferirea unei interpretari proprii, izolate si contrara jurisprudentei obligatorii a ICCJ (Decizia 67/2022) si CCR prin care neaga natura si regimul juridic al situatiei analizate, ca fiind o succesiune de legi penale in timp, cu incidenta inerenta a legii penale mai favorabile (pct. 95-96, 105, 121 din cererea de hotarare preliminara);
3) omisiunea de a furniza toate elementele ce configureaza natura si regimul normelor care reglementeaza legalitatea incriminarii si pedepselor in dreptul nostru. Pe cale de consecinta, Hotararea CJUE nu se refera la standardul de protectie circumscris interdictiei aplicarii retroactive/ultraactive a legii penale mai severe, principii esentiale atat in dreptul Uniunii cat si in jurisprudenta CEDO.
In primul rand, inalta Curte de Casatie si Justitie retine ca, in ceea ce priveste deciziile Curtii Constitutionale, efectele acestora se aplica nu doar in privinta raporturilor juridice ce urmeaza a se naste dupa publicarea in Monitorul oficial, (facta futura), asa cum a explicat instanta de trimitere, ci si situatiilor juridice pendinte si, in mod exceptional, unor situatii care au devenit facta praeterita, in temeiul art. 147 alin. (1) din Constitutie si a jurisprudentei dezvoltate pe marginea acestuia de catre Curtea Constitutionala (Decizia nr. 847 din iulie 2008, Decizia nr. 26 din 3 martie 2016).
Astfel, Curtea Constitutionala a stabilit ca decizia de constatare a neconstitutionalitatii face parte din ordinea juridica normativa, prin efectul acesteia prevederea neconstitutionala incetandu-si aplicarea pentru viitor (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicata in Monitorul Oficial nr. 605 din 14 august 2008).
Rezulta, cu evidenta, ca o norma juridica care a fost declarata neconstitutionala s-a bucurat doar anterior de prezumtia de conformitate cu Constitutia, ulterior unui astfel de moment, insa, respectiva norma nemaiputand fi valorificata juridic in niciun fel, deoarece ar conduce la consfiintirea ultraactivitatii acesteia, contrar oricarei prevederi legale.
In consecinta, orice cauza in care este incidenta o decizie a Curtii Constitutionale admisa este considerata pendinte pana la finalizarea procesului penal. In acest sens, Curtea Constitutionala a subliniat ca exceptia de neconstitutionalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstitutionalitatii numai raporturilor juridice care urmeaza a se naste, (deci unor situatii viitoare ipotetice), intrucat si-ar pierde esentialmente caracterul concret.
Avand in vedere ca exceptia de neconstitutionalitate este, de principiu, o chestiune prejudiciala, o problema juridica a carei rezolvare trebuie sa preceada solutionarea litigiului cu care este conexa, Curtea a retinut ca aplicarea pentru viitor a efectelor sale vizeaza atat situatiile juridice ce urmeaza a se naste – facta futura, cat si situatiile juridice pendinte si, in mod exceptional, acele situatii care au devenit facta praeterita. In aceste conditii, Curtea a mai retinut ca o decizie de admitere a exceptiei de neconstitutionalitate se aplica in cauzele aflate pe rolul instantelor judecatoresti la momentul publicarii acesteia (cauze pendinte), in care respectivele dispozitii sunt aplicabile, indiferent de invocarea exceptiei pana la publicarea deciziei de admitere, intrucat ceea ce are relevanta este ca raportul juridic guvernat de dispozitiile legii declarate neconstitutionale sa nu fie definitiv consolidat. In acest mod, efectele deciziei de admitere a instantei de contencios constitutional se produc erga omnes (Decizia nr. 660 din 4 iulie 2007, publicata in Monitorul Oficial nr. 525 din 2 august 2007; Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, publicata in Monitorul Oficial nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia 126 din 3 martie 2016 publicata in Monitorul Oficial nr. 185 din 11 martie 2016).
Or, din aceasta perspectiva, interpretarea furnizata de catre instanta de trimitere cu privire la intinderea duratei neutralizarii efectului de intrerupere al actelor de procedura, potrivit interpetarii constitutionale traditionale din dreptul intern, si legatura directa a acesteia cu standardul national de protectie referitor la previzibilitatea legii penale este echivoca si, prin urmare, neconforma.
In al doilea rand, informatiile neconforme oferite de instanta de trimitere cu privire la calificarea normelor care reglementeaza legalitatea incriminarii si legalitatea sanctiunilor penale, activitatea legii penale si a principiilor adiacente, a condus si la ignorarea efectului aplicarii ultraactive/retroactive a legii penale mai severe, principii de baza ale dreptului Uniunii si jurisprudenta Curtii Europene pentru Drepturile Omului (in continuare, CEDO).
Interdictia aplicarii retroactive a legii penale mai severe in procesul penal, in cazul unei succesiuni de legi penale in timp
Art. 15 alin. (2) din Constitutie, precum si art. 1, 2 si 5 din C. pen., interzic retroactivitatea unei legi penale mai severe. Acest principiu este unul fundamental, fiind prevazut atat in dreptul intern, cat si in Conventia Europeana pentru Drepturile Omului (in art. 7), si Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (art. 49), documente care interzic aplicarea retroactiva a legii penale mai severe. Conceptul este unul esential, adiacent principiului legalitatii incriminarii si sanctiunilor penale, indisolubil legat de statul de drept. Acesta din urma este, la randu sau, valoare primara pe care se intemeiaza Uniunea (art. 2 TUE).
Printre efectele anihilarii Deciziilor Curtii Constitutionale si a Deciziei nr. 67/2022 a ICCJ ar fi ultraactivitatea legii penale, respectiv a art. 155 alin. (1) C. pen. in configurarea anterioara scoaterii lui din fondul normativ, sau aplicarea retroactiva a acelorasi prevederi pentru perioada anterioara Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 71/2022, in forma actuala a textului.
Stabilind ca prevederile initiale ale art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt neconstitutionale, Curtea Constitutionala a consfiintit dispartia totala a acestuia din ordinea juridica interna. Altfel spus, intre data de 25 iunie 2018 (data publicarii in Monitorul oficial a Deciziei nr. 297 a CCR) si 30 mai 2022 (data publicarii O.U.G. nr. 71/2022) nu a mai existat niciun caz de intrerupere a termenelor de prescriptie a raspunderii penale.
In continuare, in scopul de a acoperi acest vid, prin O.U.G. nr. 71/2022 a fost modificat C. pen., si in cuprinsul art. 155 alin. (1) a fost reglementata, in continut, institutia intreruperii termenului de prescriptie a raspunderii penale. Norma astfel modificata incepand cu 30 mai 2022 contine dispozitii mai severe, deoarece pana la aceasta data nu exista niciun caz de intrerupere al termenului prescriptiei raspunderii penale, pe cand, in noua configurare juridica, cursul acesteia se intrerupe prin indeplinirea oricarui act de procedura care, potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului.
Drept urmare, cazurile de intrerupere a cursului prescriptiei raspunderii penale in conditiile O.U.G. nr. 71/2022 se vor aplica numai cu privire la faptele comise incepand cu data de 30 mai 2022. Acestea nu pot fi aplicate retroactiv in cauzele pendinte, intrucat nu au natura unei legi penale mai favorabile, ci dimpotriva.
In jurisprudenta CJUE se retine ca acest principiu fundamental al dreptului Uniunii [principiul securitatii juridice] impune, pe de o parte, ca normele de drept sa fie clare si precise si, pe de alta parte, ca aplicarea lor sa fie previzibila pentru justitiabili, mai ales atunci cand ele pot produce consecinte defavorabile. Principiul mentionat constituie un element esential al statului de drept, care este identificat la articolul 2 TUE atat ca valoare fondatoare a Uniunii, cat si ca valoare comuna statelor membre (pct. 114 din Hotarare, precum si Hotararea din 28 martie 2017, Rosneft, C-72/15, EU:C:2017:236, punctele 161 si 162, precum si Hotararea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul si Consiliul, C-156/21, EU:C:2022:97, punctele 136 si 223).
In Cauza C42/17 (‘Taricco 2’), CJUE a retinut ca ‘principiul neretroactivitatii legii penale se opune in special ca o instanta sa poata, in cursul unei proceduri penale, fie sa sanctioneze penal un comportament care nu este interzis de o norma nationala adoptata inainte de savarsirea infractiunii imputate, fie sa agraveze regimul raspunderii penale a celor care au facut obiectul unei astfel de proceduri’. Prin aducerea la indeplinire a obligatiei de a nu aplica dispozitiile din dreptul intern care permiteau constatarea intervenirii prescriptiei (obligatie stabilita anterior de Curte in ‘Taricco 1’) se aduce atingere principiului legalitatii incriminarii, astfel incat „acestor persoane li s-ar putea aplica, din cauza neaplicarii acestor dispozitii, sanctiuni pe care, dupa toate probabilitatile, le-ar fi evitat daca respectivele dispozitii ar fi fost aplicate. Astfel, persoanele mentionate ar putea fi supuse in mod retroactiv unor conditii de incriminare mai severe decat cele in vigoare la momentul savarsirii infractiunii” (pct 60).
Explicatiile cu privire la Carta [articolul 52 alin. (3)] confirma ca dreptul recunoscut la articolul 49 vizand protectia drepturilor fundamentale, are acelasi inteles si acelasi domeniu de aplicare precum cel garantat de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
Art. 7 din CEDO interzice, in mod absolut, aplicarea retroactiva a dreptului penal atunci cand se face in dezavantajul persoanei in cauza. Orice condamnare si pedeapsa aplicata unei persoane trebuie sa aiba o baza legala, aceasta fiind expresia principiului „nicio pedeapsa fara lege” (Del Rio Prada impotriva Spaniei, Marea Camera, pct. 116; Kokkinakis impotriva Greciei, pct. 52).
Principiul neretroactivitatii legii penale mai severe se aplica atat dispozitiilor care definesc infractiunile (Vasiliuskas impotriva Lituaniei, MC, pct. 165-166) cat si celor care stabilesc pedepsele (Jamil impotriva Frantei, pct,.34-36; M impotriva Germaniei, pct. 123, 135-137; Gurguchiani impotriva Spaniei, pct. 32-44).
Obligatia de a aplica, dintre mai multe norme penale, pe cea ale carei dispozitii sunt mai favorabile persoanei acuzate, constituie o clarificare a normelor referitoare la succesiunea legilor penale, care este conforma cu un alt element esential al articolului 7 [din CEDO], si anume previzibilitatea sanctiunilor (Hotararea Scoppola impotriva Italiei, par 108).
Aplicarea unei pedepse mai severe pentru simplul motiv ca aceasta era prevazuta la momentul savarsirii infractiunii ar determina o aplicare in detrimentul persoanei acuzate a normelor care guverneaza succesiunea legilor penale in timp. Aceasta ar echivala cu ignorarea oricarei modificari legislative favorabile persoanei acuzate, intervenita inainte de hotarare, si cu continuarea aplicarii unor pedepse pe care statul si colectivitatea pe care o reprezinta le considera in prezent excesive (ibidem).
Intr-o alta cauza, Curtea de la Strasbourg a constatat, de asemenea, ca a fost incalcat art. 7 din Conventie intrucat aplicarea retroactiva a Codului [penal] din 2003 [in raport de codul anterior din anul 1976] a fost in detrimentul reclamantilor in ceea ce priveste impunerea pedepselor, astfel incat nu se poate afirma ca acestia au beneficiat de garantii efective impotriva impunerii unei pedepse mai severe” (Hotararea din 18 iulie 2013, Maktouf si Damjanovic impotriva Bosniei si Hertegovina, par 70).
Citeste continuarea pe Luju.ro
