Există un moment în care o democrație își arată adevărata față: nu în discursurile despre valori europene, ci în clipa în care o instanță trebuie să dea o soluție pe care nimeni nu o vrea – și o dă totuși. Despre acest moment vorbește pentru Q Magazine, cu o luciditate rar întâlnită în spațiul public românesc, Mihail Udroiu, fost judecător al Înaltei Curți de Casație și Justiție și unul dintre cei mai citați autori de drept. Udroiu disecă, rând pe rând, mecanismele prin care o justiție poate fi împinsă spre eșec: informația care se strecoară în dosar pe lângă probă, acuzația luată drept adevăr înainte de a fi verificată, judecătorul care confirmă în loc să cântărească. Iar peste toate acestea, un al patrulea pericol, mai recent și poate mai insidios – dezinformarea organizată despre justiție, campania construită pe cifre scoase din context, ura administrată metodic împotriva magistraților care nu au voie să riposteze public.
Mircea Roșca (PNL Prahova) a dus primarii liberali în vizită de lucru la Oradea. „Să învățăm de la cei ce au demonstrat că se poate”SISTEMUL E CA POPORUL
Robe sub asediu. Mihail Udroiu, fost judecător ICCJ: Statul nu apără doar libertăți; apără și pâinea și speranța zilei de mâine, pe când un sistem disfuncțional generează circul drept o compensare la lipsa de pâineFloriana Jucan: Sistemul judiciar înregistrează cea mai mică încredere în rândul populației — deși eficiența justiției se sprijină tocmai pe această încredere. Cum explicați situația? Schimbăm sistemul sau schimbăm poporul?
BREAKING/ Reactorul 2 de la Cernavodă va fi oprit în următoarele 48 de ore. Sorin Rândașu, director Apele Române: „Este inevitabil”Mihail Udroiu: Să începem cu partea grea a întrebării, fiindcă acolo stă și răspunsul.
Un stat care s-ar gândi să-și schimbe poporul, pentru că poporul nu mai are încredere într-unul dintre sistemele lui, ar încetat, în clipa aceea, să mai fie un stat în adevăratul sens al cuvântului; exigența de a fi un stat de drept este eminamente superfluă.
Poporul este o entitate imuabilă, nesusceptibilă de a fi „negociată”, ca soluție browniană de ultim resort, într-o criză de orice gen. În ultimă instanță, poporul este cel pentru care este conceput orice sistem de putere etatică într-o democrație constituțională veritabilă, respectiv cel care ar trebui, astfel, să legitimeze, prin încrederea sa, orice sistem care îi este destinat să îl „guverneze” —; desigur, mă refer, în acest context, la sensul utilizat în filosofia politică.
Sistemul nu e format dintr-o elită străină sau din extratereștri pogorâți din cer, ci este generat din rândurile poporului – deci cum e poporul, așa e și sistemul.
Rămâne, așadar, să ne uităm la noi înșine și să analizăm care sunt punctele luminoase care potențează virtuțile acestui popor, pentru a le transpune ca atare într-o matrice perfectibilă a sistemului. În egală măsură, cred că este recomandabil și constructiv să efectuăm și o analiză sinceră a viciilor, pentru a încerca, astfel, să evităm contaminarea mecanismelor de putere pe care le dezvoltă orice sistem.
Încrederea în justiție nu este o cauză, un „dat” care izvorăște a priori din Constituție, ci este o consecință a unui conglomerat de factori. Ea se clădește și se fortifică atunci când ideea de justiție și cea de dreptate tind asimptotic să se îngemăneze, dar se prăbușește atunci când omul ajunge să creadă că soluția dintr-un dosar atârnă de cine ești, de cât poți, de ce se spune despre tine la televizor sau pe diferite site-uri, și nu de ceea ce s-a dovedit, prin intermediul probelor judiciare apreciate în sfera algoritmului, uneori contraintuitiv, trasat prin reguli de drept.
Video PHonline.ro
