Așa cum bine se cunoaște, în data de 24 iulie 2023 a fost publicată hotărârea pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene (”CJUE”) în cauza C‑107/23 [Lin[1]], hotărâre cunoscută în spațiul public drept „decizia CJUE privind prescripția” sau „decizia CJUE privind prescripția răspunderii penale”. Precizăm că varianta în limba română a acestei decizii poate fi lecturată accesând pagina web a Curții de Justiție a Uniunii Europene[2].
BREAKING/ Dezastrul de la Slănic, provocat de „gruparea mafiotă a lui Iulian Dumitrescu”! Lucrări executate ILEGAL la comanda lui Dumitrescu au dus la surparea terenului
Drulă (USR), despre baronul PNL Dumitrescu „Lamborghini”: Acest hoț vrea să candideze iar la Consiliul Județean PrahovaFără a mai obosi cititorul cu alte introduceri (această hotărâre fiind deja comentată de practicieni ai dreptului, jurnaliști, analiști ș.a.), vom prezenta în cele de mai jos încercarea noastră de a desluși răspunsurile oferite de CJUE.
Protest AUR la Biroul Electoral Prahova dupa ce Iulian Dumitrescu a anuntat ca mai vrea un mandat la Consiliul Judetean
I. Primul răspuns.
„Articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995, trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.”
Recunoaștem că nu am reușit să înțelegem din primele lecturi mesajul transmis de CJUE prin acea dublă negație, motiv pentru care am folosit o formă a reducerii la absurd. Mai exact, ne-am gândit că opusul sintagmei „nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale” este „sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale” (ceea ce este mult mai ușor de înțeles).
Însă, CJUE nu ne-a spus că instanțele unui stat membru „sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale” (cum am presupus prin absurd), ci a spus că „nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale”.
Prin urmare, din moment ce CJUE nu a impus obligația de a fi lăsate neaplicate deciziile curții constituționale prin care au fost invalidate dispozițiile legislative naționale care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală, înseamnă că aceste decizii vor fi aplicate de instanțele naționale.
Apoi, am constatat că instanța europeană a întărit acest raționament prin cele statuate la finalul răspunsului: „(…) chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene”.
Am observat ulterior și parag. 115 al deciziei, în cuprinsul căruia au fost rezumate deciziile nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022 pronunțate de Curtea Constituțională, instanța europeană confirmând totodată corectitudinea acestora:
„115. În speță, trebuie să se observe că, atunci când a statuat, într-o primă etapă, că legiuitorul român a încălcat principiul constituțional al previzibilității și preciziei legii penale prin faptul că a permis ca actele de procedură să întrerupă termenul de prescripție a răspunderii penale chiar dacă aceste acte nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, Curtea Constituțională din România a aplicat un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecției împotriva arbitrariului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securității juridice. Ea a aplicat un astfel de standard național de protecție a drepturilor fundamentale și atunci când, într-o a doua etapă, a constatat în esență că lipsa unei intervenții a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziția din Codul penal referitoare la întreruperea acestui termen declarată neconstituțională a dat naștere unei noi situații lipsite de claritate și de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituțional.”
Nu în ultimul rând, apreciem că pot avute în vedere și concluziile regăsite în cuprinsul deciziei CJUE la parag. 116 – 118, unde instanța europeană a vorbit despre protecția împotriva arbitrarului, cele trei paragrafe constituind raționamentul din spatele primului răspuns.
II. Al doilea răspuns.
Precizăm că instanța europeană a decis ca prima și a doua întrebare adresate de Curtea de Apel Brașov să fie analizate împreună (parag. 71). În prezentul material, pentru o exprimare mai facilă, când vorbim despre „al doilea răspuns” ne referim de fapt la al doilea paragraf al primului răspuns de la finalul deciziei, acest al doilea paragraf fiind de fapt răspunsul oferit de CJUE la cea de-a doua întrebare adresată de Curtea de Apel Brașov.
Mai exact, noi înțelegem prin „al doilea răspuns” următoarele concluzii regăsite la finalul deciziei CJUE:
„În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.”
Așa cum se poate observa, nici acest răspuns nu este ușor de înțeles, astfel că am încercat să-l analizăm metodic, mai întâi pe fragmente și apoi integral.
În primul rând, față de primul răspuns, se observă că de data aceasta CJUE a precizat că instanțele naționale „sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție (…)”. Teoretic, acest prim îndemn este ușor de înțeles nefiind o dublă negație. Însă, în ceea ce privește acel „standard național de protecție” care ar trebui lăsat neaplicat, constatăm că instanța europeană se referă la un „standard național de protecție (…) care permite repunerea în discuție” (deci nu despre un standard care ar permite „punerea în discuție”). Facem trimitere și la varianta în limba franceză a deciziei CJUE unde întâlnim termenul „remettre”. Același termen „remettre” poate fi identificat și în parag. 123 – 125 ale deciziei.
În acest moment, considerăm că trebuie precizat și că întrebările preliminare au fost formulate de Curtea de Apel Brașov în cadrul unor căi extraordinare de atac introduse de persoanele condamnate într-un dosar penal, având ca obiect desființarea unei hotărâri definitive prin care au fost condamnați la pedepse cu închisoarea. Așa cum a observat și CJUE, persoanele condamnate definitiv au introdus la Curtea de Apel Brașov contestații în anulare împotriva Deciziei nr. 285/AP din 30 iunie 2020 a acestei instanțe.
De asemenea, apreciem că este relevantă și întrebarea preliminară adresată instanței europene de către Curtea de Apel Brașov. Astfel, judecătorul național a întrebat dacă Tratatul privind Uniunea Europeană (”TUE”), Decizia 2006/928/CE a Comisiei din 13 decembrie 2006 (MCV) și Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate „în sensul că se opun unei situații juridice precum cea incidentă în litigiul principal, în care contestatorii condamnați solicită, printr-o cale extraordinară de atac, desființarea unei hotărâri penale definitive de condamnare, invocând aplicarea principiului legii penale mai favorabile, care ar fi fost incidentă în cursul procesului pe fond și care ar fi prevăzut un termen de prescripție mai mic și împlinit anterior soluționării definitive a cauzei, relevat însă ulterior acestui moment de o decizie a instanței constituționale naționale care a declarat neconstituțional un text de lege privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (Decizia [nr. 358/2022 a Curții Constituționale]), invocând pasivitatea legiuitorului (…)”.
Deci, se pare că prin cel de-al doilea răspuns CJUE ar fi analizat situația prezentată de litigiul principal în care au fost adresate întrebările preliminare: o contestație în anulare formulată împotriva unei decizii definitive, cale extraordinară de atac prin intermediul căreia persoanele condamnate au solicitat desființarea hotărârii de condamnare, cu motivarea că au fost condamnați deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, constând în intervenția prescripției răspunderii penale.
Însă, sub aspectul „repunerii în discuție”, avem deja Decizia HP nr. 67/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a stabilit că „instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, întemeiată pe efectele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022, nu poate reanaliza prescripţia răspunderii penale, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa acestei cauze de încetare a procesului penal în cursul procesului anterior acestei din urmă decizii”. Mai simplu, dacă prescripția răspunderii penale a fost pusă în discuție în timpul procesului, nu mai poate fi repusă în discuție într-o cale extraordinară de atac.
Chiar dacă pare că am elucidat al doilea răspuns oferit de CJUE, problemele reale abia acum încep să apară.
Pe de-o parte, constatăm că instanța europeană nu a avut deloc în vedere doar căile extraordinare de atac, chiar dacă a fost folosit termenul „repunere” și litigiul principal viza o contestație în anulare (în acest sens, facem trimitere atât la dispozitivul hotărârii unde întâlnim sintagma „inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive”, cât și la parag. 119 – 124 din cuprinsul deciziei unde nu se discută despre căi extraordinare de atac).
Pe de altă parte, observăm că la finalul acestui al doilea răspuns instanța europeană a impus a fi lăsat neaplicat acel standard de protecție care ar permite repunerea în discuție „a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”.
Or, ideea de bază a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022 este aceea că nu mai avem o „întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale”, dat fiind că – așa cum s-a arătat prin Decizia CCR nr. 358/26.05.2022 – fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale (mai exact, forma intermediară a Codului penal român dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale). Deci, nu înțelegem la ce s-a referit în mod exact CJUE atunci când a făcut referire la o repunere în discuție a „întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”.
Pentru a încerca totuși să înțelegem ce a vrut să spună instanța europeană prin acest răspuns, am analizat considerentele deciziei, observând că cel de-al doilea răspuns (adică al doilea paragraf al primului răspuns de la finalul deciziei) este un rezumat al parag. 124:
„124. În consecință, este necesar să se considere că instanțele naționale nu pot, în cadrul procedurilor jurisdicționale prin care se urmărește sancționarea pe plan penal a infracțiunilor de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este menționat la punctul 119 din prezenta hotărâre, pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale.”
Precizăm că, în răspunsul de la finalul deciziei, CJUE vorbește despre „întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare”, analiza parag. 124 demonstrându-ne că instanța europeană s-a referit de fapt la „întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale”.
Dacă în grabă am alege să considerăm prin absurd că instanța europeană s-a raportat la ideea generală că „nu ar mai trebui să fie pusă deloc în discuție prescripția”, ne lovim de sintagma „prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018” (regăsită la finalul parag. 124), adică sintagma „prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare” (identificată la finalul deciziei).
Deci, CJUE vorbește într-un mod foarte apăsat despre o „întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale (…) prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018”, ceea ce înseamnă că instanța europeană nu s-a referit la ideea generală că „nu ar mai trebui să fie pusă deloc în discuție prescripția”, fiind vizate în mod clar acele acte de procedură care ar întrerupe termenul de prescripție. Totodată, dacă ar fi vrut să ne spună să nu mai punem/repunem în discuție prescripția răspunderii penale, cu siguranță că instanța europeană ar fi folosit chiar aceste cuvinte și nu exprimarea „repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018”.
Așadar, nici lectura parag. 124 nu ne lămurește, identificând practic aceleași probleme ca în răspunsul de la finalul deciziei:
– se vorbește despre o repunere în discuție a „întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale”, în condițiile în care orice discuție care implică deciziile Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022 se raportează tocmai la lipsa unei întreruperi a termenului de prescripție;
– mai mult, această întrerupere a termenului de prescripție care, potrivit CJUE, nu ar trebui pusă/repusă în discuție se pare că este urmarea unor „acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale”.
Pe scurt, CJUE ne spune că „instanțele naționale nu pot (…) să aplice standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) (…) pentru a repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale”.
Or, persoanele care invocă aplicarea principiului mitior lex chiar nu doresc să pună / repună în discuție „întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018”, ideea de bază a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 297/26.04.2018 şi nr. 358/26.05.2022 fiind aceea că avem o formă intermediară a Codului penal (cea dintre 25.06.2018 și 30.05.2022) care nu mai prevede cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale.
Cel mult, ne putem aduce aminte că anumite parchete au invocat în fața instanțelor că actele de procedură intervenite în cadrul proceselor penale înainte de 25 iunie 2018 (data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale) au întrerupt termenul de prescripție a răspunderii penale, solicitând practic să se aplice mai multe forme ale Codului penal în același proces penal. Însă, CJUE vine și arată că tocmai o astfel de discuție despre „întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018” nu trebuie permisă. În egală măsură, o astfel de discuție nici nu ar fi legală, dat fiind că într-un proces penal nu putem aplica două sau mai multe forme ale Codului penal, fiind obligați de principiul mitior lex să alegem una singură, adică cea mai favorabilă persoanei acuzate: ori forma de la data săvârșirii faptei, ori forma de la data pronunțării hotărârii, ori o formă intermediară.
Din dorința de a înțelege totuși la ce a dorit să se refere CJUE, am mers mai departe cu analiza către parag. 119 – 123 ale deciziei, acestea constituind raționamentul din spatele parag. 124 și, implicit, din spatele răspunsului de la finalul deciziei CJUE.
Astfel, în parag. 119 am întâlnit următoarele constatări ale CJUE:
„119. Din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese însă că Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-ar întemeia și pe principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), care decurge din Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale. Potrivit interpretării date de instanța de trimitere Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta din urmă ar fi constatat că acest principiu ar permite ca efectele lipsei unor cauze de întrerupere a termenului de prescripție a răspunderii penale în dreptul român care decurge din aceste două decizii ale Curții Constituționale să retroactiveze la acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, și anume data publicării Deciziei nr. 297/2018 a acestei din urmă instanțe.”
La o primă vedere, aceste constatări ale CJUE par a fi corecte; însă, doar par a fi corecte. Mai întâi, considerăm că ar trebui subliniat faptul că instanța europeană a interpretat într-o manieră proprie atât întrebările preliminare adresate de Curtea de Apel Brașov, cât și „explicațiile furnizate de instanța de trimitere” (în acest sens, parag. 71 și urm. din decizie). De asemenea, în contradicție cu cele statuate în parag. 119 de CJUE, ar trebui observat și că principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) nu decurge din Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale sau din Decizia HP nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (aceasta fiind o problemă pe care vom analiza puțin mai târziu, concluzia noastră fiind aceea că instanța europeană nu a înțeles sau nu a dorit să înțeleagă cum funcționează principiul mitior lex).
Prin Decizia HP nr. 67/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că „normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial)” și se supun principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 5 din Codul penal., deoarece i-a fost solicitat să pronunţe o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă normele care reglementează efectul întreruptiv de prescripţie al actelor de procedură sunt norme de drept substanţial susceptibile de a fi aplicate ca lege penală mai favorabilă sau norme de drept procesual supuse principiului tempus regit actum”. Răspunsul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost unul normal, observându-se că, potrivit jurisprudenţei obligatorii a Curţii Constituţionale (Decizia nr. 297/2018), prescripţia răspunderii penale a fost considerată în țara noastră o instituţie de drept material şi, întrucât produce efecte asupra regimului răspunderii penale, aceasta este supusă exigenţelor care derivă din principiul legalităţii incriminării.
De aceea, chiar și dacă am alege să considerăm că instanța europeană ne-ar fi spus să nu mai aplicăm sau să nu mai ținem cont de Decizia HP nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ceea ce CJUE nu a spus), tot va trebui să ținem cont de Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale (ceea ce CJUE a spus) și să considerăm în mod judicios că forma pe care a prezentat-o Codul penal între 25.06.2018 și 30.05.2022 reprezintă „legea penală mai favorabilă”, lege care trebuie aplicată în acord cu art. 5 Cod penal, art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 49 alin. (1) din Cartă.
Amintim și că, prin Decizia nr. 265/2014, Curtea Constituțională a statuat că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile (o decizie care nu a fost pe placul multora, dar care a fost respectată). Prin urmare, chiar dacă modificarea, completarea sau abrogarea vizează doar o singură dispoziție dintr-o lege, suntem obligați de Curtea Constituțională să ne raportăm la întreaga formă a respectivei legi (Codul penal fiind, la bază, Legea nr. 286/2009). Aceasta înseamnă că, dacă ne raportăm la „abrogarea” dispozițiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, survenită prin Decizia nr. 297/2018, dat fiind că inexistența cazurilor care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale a avut loc în perioada 25.06.2018 – 30.05.2022, atunci suntem obligați să alegem Codul penal în integralitatea sa, în forma pe care a prezentat-o între 25.06.2018 și 30.05.2022.
Poate o întrebare mai aplicată care ar fi trebuit să fie adresată CJUE ar fi fost următoarea: „Normele europene (TUE, TFUE, Cartă, PIF etc.) trebuie interpretate în sensul că se opun ca instanțele naționale să aplice forma Codului penal român existentă între 25.06.2018 – 30.05.2022, având în vedere că această formă intermediară a legii penale nu a reglementat deloc cazuri de întrerupere a cursului termenului de prescripție răspunderii penale și, prin faptul că termenul de prescripție se împlinește mult mai rapid, această formă intermediară a Codului penal român dintre 25.06.2018 – 30.05.2022 reprezintă legea penală mai favorabilă pentru persoanele trimise în judecată?”. Credem ca această întrebare ar fi fost destul de simplu de înțeles de CJUE și ar fi exprimat pe deplin intenția tuturor instanțelor care au sesizat CJUE. Însă, și răspunsul era la fel de simplu, orice refuz de a aplica o lege penală mai favorabilă fiind în contradicție cu reglementările europene, cu Constituția României, precum și cu Codul de procedură penală.
Revenind la analiza parag. 119 de mai sus, menționăm că imediat după ce am terminat de lecturat textul ne-am întrebat dacă instanța europeană a înțeles pe deplin principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior). Mai exact, pare că „interpretarea dată de instanța de trimitere” potrivit căreia principiul mitior lex ar permite ca efectele legii penale mai favorabile care decurge din Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale (adică forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022) să retroactiveze la acte de procedură intervenite anterior ar avea un caracter de noutate absolută pentru CJUE și, mai mult decât atât, principiul mitior lex s-ar datora în mod exclusiv Deciziei HP nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Așa cum bine se cunoaște, conform art. 5 C.pen. și art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea penală mai favorabilă retroactivează și se aplică inclusiv faptelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare; în egală măsură, legea penală mai favorabilă va ultraactiva atunci când procesul continuă după ieșirea sa din vigoare. Potrivit prof. Dongoroz[3], această extraactivitate a legii penale mai favorabile a fost consacrată în toate legislațiile moderne, astfel că în cazul situațiilor tranzitorii determinate de succesiunea mai multor legi penale, se aplică doar legea mai favorabilă (mitior lex). Prin urmare, în cazul acestor situații tranzitorii, dacă legea mai favorabilă este legea veche, ea ultraactivează, aplicându-se chiar și după ieșirea sa din vigoare; dimpotrivă, dacă legea mai favorabilă este legea nouă, ea retroactivează.
Mergem mai departe cu analiza deciziei CJUE și observăm constatările din parag. 120:
„Or, aplicarea unui standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) trebuie diferențiată de cea a standardului național de protecție examinat de Curte în Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C‑42/17)”.
Și de data aceasta avem ușoare probleme în a înțelege ce a vrut să ne spună CJUE, mai ales dacă lecturăm răspunsul oferit prin Hotărârea din 5 decembrie 2017, pronunțată în cauza M. A. S. și M. B. (C 42/17)[4], la care se face trimitere:
„Articolul 325 alineatele (1) și (2) TFUE trebuie interpretat în sensul că impune instanței naționale ca, în cadrul unei proceduri penale având ca obiect infracțiuni privind taxa pe valoarea adăugată, să lase neaplicate dispoziții interne în materie de prescripție care intră sub incidența dreptului material național (…)”.
Înțelegem îndemnul de mai sus adresat de CJUE instanțelor din Italia, însă în România chiar Curtea Constituțională a precizat că trebuie lăsate neaplicate în integralitate dispozițiile interne în materie de prescripție, respectiv acele dispoziții interne care reglementau cauzele de întrerupere a termenului de prescripție [art. 155 alin. (1) C.pen.], dat fiind că au fost declarate neconstituționale. Așa cum am arătat deja, forma Codului penal român dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 a reprezentat „lege penală mai favorabilă” tocmai pentru că nu a conținut dispoziții interne în materie de întrerupere a termenului de prescripție. Deci, ar fi absurd ca instanța europeană să ne spună să lăsăm neaplicate dispoziții interne care nu au existat, motiv pentru care nu se pricepe motivul pentru care a făcut trimitere la cauza M. A. S. și M. B. (C 42/17).
Apoi, în parag. 121 al deciziei, CJUE rezumă temerile Curții de Apel Brașov: „(…) din decizia de trimitere reiese că aplicarea acestui prim standard național de protecție este susceptibilă să agraveze riscul sistemic ca infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii să nu intre sub incidența niciunei sancțiuni penale (…)”.
Și ajungem la parag. 122 din decizie, unde CJUE vorbește despre principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior):
„122. Astfel, contrar standardului național de protecție referitor la previzibilitatea legii penale, care, potrivit instanței de trimitere, se limitează la neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2002, standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) ar permite, cel puțin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar și înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014, respectiv pentru o perioadă mai mare de patru ani.”
Analizând acest paragraf ne-am convins în afara oricărui dubiu că instanța europeană nu stăpânește noțiunea de mitior lex și nu înțelege (sau nu vrea să înțeleagă) cum funcționează principiul aplicării legii penale mai favorabile (care retroactivează, dar și utraactivează). Nu există o „neutralizare a efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018 (…) și 30 mai 2022”, ci există o formă intermediară a Codului penal între 25 iunie 2018 – 30 mai 2022, formă care nu mai cuprinde cauze de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale; și, dacă această formă a survenit pe parcursul unui proces penal, atunci va fi aplicată cu privire la absolut toate actele de procedură efectuate, nu pe anumite perioade.
De asemenea, convingerea că instanța europeană nu stăpânește noțiunea de mitior lex ne este întărită și de faptul că în parag. 122 există trimitere la momentul „(…) după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014”, în condițiile în care limitele temporale la care se raportează mitior lex sunt „data săvârșirii infracțiunii” și, respectiv, „judecarea definitivă a cauzei”. Odată ce alegem forma Codului penal dintre 25 iunie 2018 și 30 mai 2022 ca fiind „legea penală mai favorabilă”, atunci va avea loc o „neutralizare” a efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate pe întreg procesul penal, inclusiv atunci când procesul penal a început sub regimul Codului penal anterior, adică înainte de 1 februarie 2014 (deci nu pe perioade).
Fără a înțelege principiul mitior lex din domeniul dreptului penal sau prefăcându-se că nu îl înțelege, CJUE a plecat de la următoarea premisă (greșită) și, bineînțeles, a ales să nu ducă raționamentul până la capăt, adică până la modalitatea de aplicare efectivă:
– până la intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014 cursul termenului de prescripție se întrerupea;
– între intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014 și data de 25 iunie 2018 (când a fost publicată Decizia nr. 297/2018) cursul termenului de prescripție se întrerupea;
– între 25 iunie 2018 (când a fost publicată Decizia nr. 297/2018) și 30 mai 2022, (data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2002) cursul termenului de prescripție nu s-a mai întrerupt, existând acea „neutralizare”;
– după data de 30 mai 2022, (data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2002) cursul termenului de prescripție s-a întrerupt din nou.
În abstract și cu foarte multă îngăduință, CJUE are dreptate. Legal, juridic și practic, CJUE nu are deloc dreptate.
În primul rând, ideea de „neutralizare a efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate într-o anumită perioadă” este vădit greșită. Este la fel de greșită ca demersul de a invoca faptul că, până la data de 25 iunie 2018, actele de procedură au întrerupt cursul termenului de prescripție. Altfel spus, raportarea la perioade de timp este o dovadă a faptului că o persoană (sau o instanță europeană) nu înțelege cum funcționează principiul mitior lex. Nu am avut 4 perioade de timp în care efectele actelor de procedură au fost sau nu au fost „neutralizate”, ci am avut 4 forme diferite ale Codului penal (adică 4 forme succesive ale unei legi penale substanțiale).
În al doilea rând, din moment ce avem 4 forme diferite ale Codului penal, problema este aceea de a stabili care dintre aceste forme se va aplica raportului juridic penal de conflict pe parcursul căruia au survenit toate cele 4 forme[5]. Vom aplica forma Codului penal de la momentul săvârșirii faptei, indiferent de modificările ulterioare și chiar dacă avem un Cod penal nou? Vom aplica forma Codului penal de la momentul condamnării, alegând astfel să încălcăm principiile accesibilității și previzibilității? Sau vom aplica o formă intermediară, dacă apreciem că este mai favorabilă?
CJUE ar fi trebuit să ducă raționamentul până la capăt (chiar și dacă era bazat pe o premisă de discuție greșită) și să ne răspundă la aceste întrebări. Mai ales că este unanim acceptat că, atunci când se succed mai multe legi de drept penal substanțial pe parcursul unui proces, nu se pot aplica toate aceste legi (fiind încălcat principiul legalității incriminării și pedepsei).
În același sens, observând legislația națională, constatăm că dispozițiile obligatorii ale art. 5 alin. (1) C.pen. sunt destul de clare: „(1) În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”. La fel, art. 49 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene stabilește că, „în cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă”. Prin urmare, organele judiciare sunt obligate să aleagă dintre legile penale succesive doar una singură – legea care îi conferă persoanei cercetate cea mai favorabilă situație – și să aplice această lege cu exclusivitate. Iar legea cea mai favorabilă persoanei acuzate va fi întotdeauna aceea care va conduce la rezultatul de a nu mai fi aplicată nicio pedeapsă.
De aceea, așa cum precizam mai sus, CJUE a ales să nu ducă raționamentul până la capăt. Chiar și acea premisă greșită („neutralizarea efectului de întrerupere al actelor de procedură efectuate într-o anumită perioadă”), odată ce se dorește înțelegerea principiului mitior lex și aplicarea efectivă a acestuia, conduce la aceeași întrebare: ce formă a legii penale aplicăm? Plecând de la acea premisă greșită, este lesne a se deduce că această „neutralizare” nu s-a datorat deciziilor Curții Constituționale decât în mod indirect, prin acestea doar constatându-se că „fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”. Deci, Curtea Constituțională ne-a spus doar că forma Codului penal existentă între 25.06.2018 – 30.05.2022 nu a conținut vreun caz care să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale.
Însă, CJUE a înțeles greșit sau a vrut să înțeleagă greșit. Spre exemplu, în parag. 87 al deciziei se arată următoarele:
– „pe de o parte, în temeiul Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, în perioada cuprinsă între 25 iunie 2018, data publicării acestei Decizii nr. 297/2018, și 30 mai 2022, data intrării în vigoare a OUG nr. 71/2022, dreptul român nu prevedea nicio cauză care să permită întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale” (ceea ce este corect);
– „pe de altă parte, potrivit Deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această jurisprudență constituțională poate fi invocată ca lege penală mai favorabilă (lex mitior)” (ceea ce este incorect).
Doar analiza acestui paragraf este suficientă pentru a ne demonstrează că răspunsul al doilea (adică al doilea paragraf al primului răspuns de la finalul deciziei) pornește pe o cale greșită, iar ulterior CJUE încearcă să construiască un raționament care nu are absolut niciun sens. Din moment ce startul a fost greșit, iar CJUE are impresia că deciziile Curții Constituționale reprezintă „legea penală mai favorabilă”, este destul de clar că nu se putea ajunge la o destinație corectă din punct de vedere juridic.
Nu deciziile Curții Constituționale sunt „legea penală mai favorabilă”, ci forma pe care a prezentat-o Codul penal român între 25.06.2018 și 30.05.2022, formă care nu a conținut vreun caz care să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale. Forma aceasta intermediară a Codului penal român se datorează într-adevăr deciziilor Curții Constituționale, însă în procesul penal vom aplica respectivă formă intermediară a Codului penal ca fiind „legea penală mai favorabilă”, nu deciziile Curții Constituționale. Mai mult decât atât, CJUE consideră și că Decizia HP nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ar fi permis ca deciziile Curții Constituționale să fie invocate ca lege penală mai favorabilă (deci și retroactiv), în condițiile în care prin această decizie s-a statuat doar că „normele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei sunt norme de drept penal material (substanţial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activităţii legii penale prevăzut de art. 3 din Codul penal, cu excepţia dispoziţiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi art. 5 din Codul penal”.
În atare condiții, din moment ce CJUE și-a construit raționamentul plecând de la premisa că deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale sunt „legea penală mai favorabilă” și, în același timp, că Decizia HP nr. 67/2022 ar fi permis ca aceste decizii să fie invocate ca „lege penală mai favorabilă”, este destul de clar că răspunsul oferit de instanța europeană nu avea cum să fie unul judicios, bazat pe principiul mitior lex. Întreaga construcție care stă la baza celui de-al doilea răspuns (adică al doilea paragraf al primului răspuns de la finalul deciziei) este fundamental greșită.
Nu avem de unde să cunoaștem în mod cert dacă această construcție este doar o simplă greșeală sau este un act intenționat, dar senzația pe care am avut-o a fost aceea că s-a plecat pe această cale greșită și s-au folosit noțiuni incorecte din punct de vedere juridic pentru că doar în această manieră de lucru putea fi transmis un anumit mesaj aparent (dar fundamental greșit). Altfel spus, dacă instanța europeană ar fi lucrat cu noțiuni de drept corecte și ar fi aplicat principiul mitior lex așa cum trebuie (în sensul că acest principiu se referă la aplicarea unei legi, nu a unor decizii pronunțate de Curtea Constituțională), atunci soluția nu putea fi decât una singura: „legea penală mai favorabilă” este forma intermediară pe care a prezentat-o Codul penal român între 25.06.2018 și 30.05.2022, formă care nu a conținut vreun caz care să întrerupă cursul prescripției răspunderii penale și care trebuie aplicată retroactiv în acord cu dispozițiile europene.
Spre exemplu, revenind la analiza parag. 122 din decizie, opinia nostră este că acest întreg paragraf este o aluzie că poate ar trebui lăsat neaplicat „standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior)”, mai ales dacă citim și parag. 123. Insidios, CJUE nu spune în mod expres să nu mai aplicăm legea penală mai favorabilă deoarece un astfel de îndemn ar fi fost vădit ilegal, dar invocă acest „standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (…)” și spune ușor temător că „ar permite, cel puțin în anumite cazuri, neutralizarea efectului de întrerupere al unor acte de procedură efectuate chiar și înainte de 25 iunie 2018, dar după intrarea în vigoare a Codului penal la 1 februarie 2014” (o formulare greșită, așa cum am arătat mai sus, dar care ne lasă impresia că ar avea sens).
De altfel, inclusiv sintagma „standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior)”, chiar dacă pare că o înțelegem, se îndepărtează de noțiunea „lex mitior”. O lege penală, dacă este mai favorabilă, va retroactiva indiscutabil. Nu este nevoie de un „standard național de protecție” care să se refere la acest principiu sau de orice altceva.
În egală măsură, constatăm că nu s-a oferit nicio alternativă la aluzia că poate ar trebui lăsat neaplicat „standardul național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior)”. Pe scurt, așa cum ne întrebam mai sus: dacă nu aplicăm retroactiv o lege penală mai favorabilă, ce lege vom aplica?
Impresia noastră este că întreaga decizie CJUE (cel puțin parag. 119 – 124) reprezintă o aluzie, prima impresie fiind aceea că înțelegem ce ar vrea să ne spună instanța europeană; cu toate acestea, atunci când analizăm cu atenție fiecare rând de text și fiecare paragraf în integralitate, nu mai înțelegem deloc mesajul. De aceea spuneam mai sus că s-au folosit noțiuni incorecte din punct de vedere juridic, pentru că doar în această manieră de lucru putea fi transmis un mesaj aparent (dar fundamental greșit).
Presupunem că instanța europeană și-ar fi dorit să ne spună clar și răspicat să nu mai aplicăm deloc forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 (chiar dacă această formă reprezintă indubitabil „legea penală mai favorabilă”), dat fiind că această formă a codului nu a prevăzut cazuri de întrerupere a termenului de prescripție și a avut drept consecință încetarea, ca urmare a prescrierii răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale.
Un alt exemplu în sensul celor de mai sus: dacă vom analiza doar prima parte a celui de-al doilea răspuns (care reprezintă o redare a parag. 124 din considerentele deciziei), prima senzație pe care o avem este aceea că înțelegem ce a vrut să ne spună CJUE: „instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior)”.
Însă, un asemenea îndemn ar fi fost și este vădit ilegal, venind în contradicție atât cu normele europene [49 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene], cât și cu cele naționale care protejează retroactivitatea legii penale mai favorabile. Mai mult, acest îndemn ar fi venit de la aceeași CJUE care a dat dreptate Curții Constituționale pentru cele două decizii care au condus la acea formă a Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022, formă care nu a conținut cazuri de întrerupere a cursului prescripției și este „legea penală mai favorabilă”.
Fiind astfel în imposibilitate de a îndruma o instanță națională să nu țină cont de forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 [care reprezintă „legea penală mai favorabilă” din orice punct de vedere am privi și a cărei aplicare este garantată de art. 49 alin. (1) din Cartă], CJUE a construit un întreg raționament fundamental greșit, plecând de la premisa că deciziile Curții Constituționale ar fi „legea penală mai favorabilă” și că această „lege penală mai favorabilă” (adică deciziile Curții Constituționale) s-ar aplica retroactiv grație Deciziei HP nr. 67/2022, iar în final ne-a oferit un amplu răspuns care nu are niciun sens: „instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale” (așa cum am arătat, parag. 124 este de fapt răspunsul de la finalul deciziei).
A se observa că instanța europeană nu a spus nicicând că ar trebui lăsat neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite punerea / repunerea în discuție a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale (adică ceea ce s-a invocat in litigiul principal în cadrul căruia a fost formulată sesizarea CJUE, precum și în multe alte dosare penale). Un astfel de răspuns ar fi fost simplu de înțeles de absolut toată lumea; însă, așa cum am arătat mai sus, CJUE nu putea oferi în mod legal un altfel de răspuns, deoarece mesajul era să nu mai aplicăm retroactiv o lege penală mai favorabilă (lex mitior).
De aceea, pentru că instanța europeană nu putea spune să nu mai aplicăm mitior lex și, în egală măsură, nu ne putea spune nici să nu aplicăm dispoziții inexistente (pentru că ar fi fost o absurditate), CJUE ne-a oferit un răspuns bazat pe o premisă vădit greșită, răspuns pe care, la o primă lectură, avem senzația că-l înțelegem, dar care în realitate nu are absolut niciun sens. Și este destul de evident că ceea ce nu are sens, pe lângă faptul că nu poate fi înțeles, nici nu poate fi aplicat.
***
Veți observa că nu am făcut referire în cele de mai sus la parag. 123, dat fiind că acesta este doar un preambul al parag. 124. Mai precis, în parag. 123, instanța europeană arată că a „repune în discuție întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018, data publicării Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, trebuie considerată ca fiind de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii”. Susținere cu care suntem total de acord. Așa cum am arătat deja, discuția despre „întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018” a fost invocată întotdeauna în mod greșit de către organele de urmărire penală. Mai mult decât atât, CJUE ne spune că această chestiune nu ar trebui „repusă în discuție” deoarece este de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii.
La fel ca în cazurile de mai sus, la o primă lectură a parag. 123 senzația pe care o avem este aceea că înțelegem mesajul transmis de CJUE, iar acest mesaj ar fi „prescripția este de natură să compromită supremația, unitatea și efectivitatea dreptului Uniunii”. Ceea ce este total greșit, deoarece instanța europeană nu spus așa ceva. CJUE s-a referit la „întreruperea termenului de prescripție a răspunderii penale prin acte de procedură intervenite înainte de 25 iunie 2018”. De aceea afirmam că suntem de acord.
***
Există posibilitatea să fie invocat și parag. 108 din decizia CJUE prin care s-a arătat că „reiese din jurisprudența Curții că normele care reglementează prescripția în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alineatul (1) din cartă”. Și aceasta este o afirmație care ne lasă impresia că o înțelegem.
Mai întâi ar trebui observat că acest paragraf face parte din întreg raționamentul care a stat la baza primului răspuns. În acest sens se observă și parag. 109 unde CJUE spune într-o primă etapă că „obligația instanțelor naționale de a lăsa neaplicate Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este de natură să aducă atingere nici principiului previzibilității, preciziei și neretroactivității infracțiunilor și pedepselor, nici principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum sunt garantate la articolul 49 alineatul (1) din cartă”. Cu toate acestea, CJUE a mers mai departe cu raționamentul în paragrafele următoare (parag. 110 – 118) și a concluzionat că instanțele naționale pot aplica jurisprudența Curții Constituționale (deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022) în pofida existenței unui risc sistemic de impunitate a unor infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii.
Revenind însă la ideea din parag. 108 că „normele care reglementează prescripția în materie penală nu intră în domeniul de aplicare al articolului 49 alineatul (1) din cartă” (parag. 108), chiar dacă la o primă vedere pare că înțelegem ce a vrut să ne spună CJUE, realitatea este că – din punct de vedere practic – nu putem aplica aceste constatări deoarece în cazul analizat de CJUE nu am avut acele „norme care reglementează prescripția” care să vină în contradicție cu reglementările europene. Mai precis, între 25.06.2018 și 30.05.2022, fondul activ al legislației noastre nu a conținut nicio reglementare care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.
Știm că instanța europeană a făcut trimitere la Hotărârea din 8 septembrie 2015, pronunțată în cauza Taricco și alții (C‑105/14), însă acolo se discuta despre faptul că întreruperile care interveneau în cadrul proceselor penale privind fraude grave în materia taxei pe valoarea adăugată aveau ca efect prelungirea termenului de prescripție cu doar o pătrime din durata sa inițială. Deci, în legislația italiană existau anumite norme care reglementau întreruperea cursului prescripției și, subsecvent, prelungirea termenului de prescripție (articolul 160 primul paragraf și articolul 160 Codul penal italian), iar CJUE a îndrumat instanța națională din Italia să lase neaplicate dispozițiile existente în dreptul național, dacă este necesar.
Spre comparație, în România [între data publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 (data de 25.06.2018) și data publicării în Monitorul Oficial a OUG nr. 71/2022 care a modificat art. 155 alin. (1) din Codul penal (respectiv, data de 30.05.2022] nu au existat deloc norme care să reglementeze întreruperea prescripției în materie penală. Deci, susținerile din parag. 108 nu se pot aplica în cazul României.
Probabil acesta este un alt motiv pentru care CJUE ne-a oferit un răspuns care nu se înțelege, fiind un caz unic în care instanța europeană a fost chemată să analizeze lipsa unor reglementări naționale într-un anumit domeniu; imposibil și absurd ca instanța europeană să îndrume o instanță națională să lase neaplicate dispoziții legale care nu există. În egală măsură, „legea penală mai favorabilă” din România (adică forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022) nu s-a datorat anumitor reglementări naționale, ci lipsei din fondul activ al legislației a oricăror reglementări privind întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.
Apoi, așa cum a arătat chiar CJUE (parag. 115), în legătură cu cele două decizii ale Curții Constituționale care au avut ca efect inexistența acestor reglementări în fondul activ al legislației României „trebuie să se observe că, atunci când a statuat, într‑o primă etapă, că legiuitorul român a încălcat principiul constituțional al previzibilității și preciziei legii penale prin faptul că a permis ca actele de procedură să întrerupă termenul de prescripție a răspunderii penale chiar dacă aceste acte nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, Curtea Constituțională din România a aplicat un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care vine în completarea protecției împotriva arbitrariului în materie penală, astfel cum este asigurată de dreptul Uniunii, în temeiul principiului securității juridice. Ea a aplicat un astfel de standard național de protecție a drepturilor fundamentale și atunci când, într‑o a doua etapă, a constatat în esență că lipsa unei intervenții a legiuitorului român pentru a înlocui dispoziția din Codul penal referitoare la întreruperea acestui termen declarată neconstituțională a dat naștere unei noi situații lipsite de claritate și de previzibilitate, cu încălcarea acestui principiu constituțional”.
Deci, atât prin parag. 115, cât și prin primul răspuns oferit, CJUE a dat dreptate Curții Constituționale cu privire la ambele decizii, iar efectul acestor acestor decizii a fost că, pe perioada cuprinsă între data între 25.06.2018 și 30.05.2022, fondul activ al legislației nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.
Mai exact, forma pe care a prezentat-o Codul penal între 25.06.2018 și 30.05.2022 nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale. Iar din punct de vedere legal și totodată practic, în România suntem obligați să alegem doar această formă intermediară a Codului penal și să o aplicăm exclusiv pe aceasta cu privire la faptele care au fost săvârșite oricând înainte de modificarea Codului penal survenită în data de 30.05.2022, iar procesul penal nu s-a finalizat încă.
Concluzionând, pe lângă cele de mai sus, din moment ce este incontestabil faptul că forma Codului penal dintre 25.06.2018 și 30.05.2022 reprezintă „legea penală mai favorabilă”, este irelevant dacă normele care reglementează prescripția în materie penală intră sau nu în domeniul de aplicare al articolului 49 alineatul (1) din Cartă, câtă vreme noi am avut o lege penală mai favorabilă (acea formă intermediară a Codului penal) care nu a conținut vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, iar aplicarea retroactivă a legii penale mai favorabile este prevăzută în mod expres de articolului 49 alineatul (1) din Cartă: „În cazul în care, ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă”. În egală măsură, apreciem noi,
III. Al treilea răspuns.
„Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.”
Cele statuate de CJUE prin acest răspuns nu au caracter de noutate, dat fiind că același răspuns a fost oferit și anterior în cauza C-357/19 – Euro Box Promotion. Singura diferență notabilă este aceea că, prin hotărârea pronunțată recent în data de 24 iulie 2023 (cauza C-107/23 Lin), CJUE s-a referit și la deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu doar la deciziile curții constituționale [„(…) precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru”].
Pentru comparație, redăm mai jos hotărârea anterioară, pronunțată în cauza Euro Box Promotion, unde există trimitere doar către deciziile curții constituționale:
„Principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928.”
Fără alte comentarii, dorim să subliniem că, în raport cu dispozițiile art. 147 alin. (4) din Constituția României, deciziile Curții Constituționale au caracter obligatoriu. De asemenea, art. 126 alin. (3) din Constituția României arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, iar conform art. 477 alin. (3) C.pr.pen., dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe. Nu în ultimul rând, art. 20 alin. (2) din Constituția României stabilește că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Însă, potrivit CJUE, dacă invocăm principiul supremației dreptului Uniunii, nu mai trebuie să respectăm deciziile Curții Constituționale a României și nici pe cele ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Evident, nici nu mai are sens să discutăm despre hotărârile pronunțate de curți de apel, tribunale sau judecătorii.
Este interesant de observat și faptul că, având în vedere multiplele opinii juridice exprimate în spațiul public și pentru a preveni generarea unei practici neunitare în aplicarea recentei Decizii CJUE din 24 iulie 2023 în cauza C-107/23 Lin, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat în data de 31 iulie 2023 o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept[6]. Amintim că Decizia HP nr. 67/2022 (analizată de CJUE prin recenta decizie pe care am încercat să o înțelegem în cele de mai sus) reprezintă tot o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată tot de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
[1] Potrivit CJUE, numele acestei cauze (”Lin”) este un nume fictiv; acesta nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile la procedură.
[2] Disponibil aici
[3] V. Dongoroz, S. Kahane și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală. Volum I, ed. Academiei Române – ed. All Beck, București 2003, op.cit., p. 69.
[4] Disponibil aici
[5] Evident, dacă o faptă a fost săvârșită după 1 februarie 2014 (data intrării în vigoare a Codului penal), vom avea doar 3 forme succesive diferite și organele judiciare vor fi obligate să aleagă și să aplice doar una dintre aceste forme (cea mai favorabilă persoanei acuzate).
[6] Disponibil aici
Avocat Catalin Oncescu
